Iară scriu despre bani, dar azi am un fix. Citeam într-un ziar despre casele celor mai bogaţi oameni din lume şi de oameni care au salarii anuale în dolari din 8 (opt) cifre (pentru cei cu matematica în pioneze, asta înseamna sute de milioane dă dolari). Mă întreb, există pentru cineva o sumă sau un nivel de bogăţie care să reprezinte un maxim, încât să zică, gata, am destui bani, destule case, maşini, bunuri, încât nu mai îmi trebuie nimic.

Mulţi pe care îi cunosc zic că nu îşi doresc milioane de dolari (pe unii îi sperie gândul de a avea foarte mulţi bani), dar fără excepţie îmi spun “doresc să am atâţia bani încât să duc un trai decent”. E o formulă foarte cunoscută, dar definiţia traiului decent variază de la un om la altul foarte mult. Pentru unii decent este să ai bani de medicamente, iar pentru alţii să ai o vilă şi măcar 2 maşini. Sunt şi aceia care consideră un trai decent situaţia în care au un venit asigurat care le permite să nu mai muncească toată viaţa. Eu unul m-aş plictisi teribil dacă aş trăi şi n-ar trebui să fac nimic toată viaţa. Deregula urăsc cuvântul “trebuie”, dar uneori e bun, pentru că mă mai scoate din amorţeala de a sta şi a nu face nimic. Şezutul pe bancă în faţa blocului şi contemplarea buruienilor ce cresc pe cei 5 metri de pământ ai blocului este un obicei iubit în România.

Dar revin la cei care prin diferite mijloace, prin merit sau nu, au ajuns extrem de bogaţi. Aaron Spelling avea casa din imagine, de cel putin 120 de camere. Iar el era singur cu nevastă-sa şi cu fiică-sa care oricum stătea în vilele ei, pe rând sau deodată, cum putea şi ea săraca. Dar mă întreb, la ce i-a folosit palatul ăsta şi la ce bun a dat aproximativ 30 de milioane de dolari pentru construcţie, ca imediat după ce a murit, nevastă-sa s-a grăbit să o vândă, probabil pentru bani de medicamente.

Chestia e că omul trăieşte, trage tare, sau parvine cu sârg, adună bani, apatamente, maşini, bunuri, suveniruri, iar după ce moare se duce pe lumea cealaltă într-un costum ieftin, nici măcar cu buletinul la el. Dacă faci diferenţa între momentul naşterii şi cel al morţii, singurul câştig e un costum de mort şi după obiceiuri, niste bani care oricum nu sunt convertibili “dincolo”.

Eu nu mă întreb acum pentru ce trăim, ci dacă bogăţiile au cu adevărat valoarea pe care oamenii le-o dau. Ce poţi face cu zeci de miliarde de dolari, tu un singur om? Ce fac cei care au salarii de sute de milioane de dolari? Ei cum îşi fac piaţa? Oare cumpără pâinea la franzelă sau cu tot cu brutărie? Ce faci când ai mai mulţi bani decât toţi locuitorii unui oraş obişnuit la un loc? Ai putea să le plăteşti la toţi facturile la telefon sau să iei pizza pentru tot oraşul. Sau ai putea să bei singur un whiskey într-o vilă cu 100 de camere goale, gândindu-te la următorul pahar pe care să îl bei. Ai bani dar dacă te tai, sângerezi ca un sărac, pentru că tot om eşti, cu 7 sau 2 zerouri la salar.

Eu cred că fiecare om e parte dintr-un incomensurabil puzzle viu dar majoritatea nu conştientizează “piesele” din jurul său. Sunt oameni totuşi pe care îi apreciez foarte mult, şi anume cei care au înţeles că se poate ca plăcerea de a dărui să fie la fel sau chiar mai mare decât plăcerea de a avea şi de a obţine bunuri. E o chestie să dai, mai ales necunoscuţilor. Cineva îmi zicea că poate fi şi un orgoliu, o altă formă de orgoliu, anume de încerca o formă de superioritate dumnezeiască asupra celor mai neavuţi, o formă de a umple un complex de insecuritate, probabil. Şi dacă ar fi aşa ce… din partea mea să fie cât mai “insecuri” cu putinţă.

Cât ar fi pentru voi “destul”? Ce aţi face cu “destui” bani? Ar fi vreodată destui?