Azi am dat întâmplător peste ce scrisesem acum un an. Ciudat, deşi atâtea lucruri s-au întâmplat parcă am revenit la aceeaşi senzaţie care m-a făcut să scriu “Aztăsi snut cnofuz şi ipmoisbil”. Azi am neliniştea unei picturi de Van Gogh şi parcă un strigăt mut de-al lui Munch mi-a rămas în gât.

Întotdeauna mi-a plăcut să compar muzica cu arta plastică şi să “stabilesc” diferenţe majore între cele două arte. În timp ce muzica este o armonie universală care te poartă pe un ritm ca pe o cărare nebănuită, arta plastică îţi oferă instantaneu un cumul de senzaţii la care rămâi să contemplezi sau să le ignori. Poţi avea parte de un moment subtil de intimitate vizuală, în care nimeni să nu ştie ce te încântă şi unde te-ai regăsit. Poate te-ai pierdut pentru o secundă într-un patrat albastru, sau într-un triunghi galben, sau poate o zvâcnire cromatică a rezonat cu gândurile tale.

Am oprit radioul pe care îl simţeam repetitiv şi impersonal, ca să regăsesc un refugiu în câteva imagini. Au şi ele muzica lor: albastră, albă, galbenă, brună, dreaptă, curbă, şerpuitoare. Un lan de grâu simfonic, un cer din sunete de pian, o pădure Wagneriană. O lume care există doar atunci când e privită. Defapt muzica vine de la cei care deschid ochii şi se îndreaptă spre cei care închid ochii când o ascultă. Azi sunt în lumea mea şi totul este neînsemnat, precum un fir de praf într-un strop de ploaie dintr-o aversă. Trece repede.