Der Letzte Mann 1924 (The Last Laugh)

Era o vreme când filmele nu aveau sunet propriu, când se făceau filme mute, alb negru. Azi un film alb negru și mut poate părea în comparație cu filmele HD pline de efecte spectaculoase, ca un olog chior lângă un atlet de performanță. Dar nu e neapărat așa. Acolo unde e o lipsă, sau un handicap, alte lucruri se dezvoltă mai mult, în compensație, iar în cazul filmelor vechi, lipsa sunetului sau a culorii este înlocuită de mesaj, expresivitate și talent.

Mulțumită lui Cami, am fost ieri cu gașca de blogheri pregătiți de Halloween party, la un astfel de film, nu foarte potrivit totuși ca un aperitiv pentru petrecere. Der Letzte Mann din 1924 (The Last Laugh, sau Ultimul Râs) este un film care m-a impresionat destul de mult, începând de la personajul principal jucat de Emil Jannings, până la mesajul destul de complex, zic eu. Povestea e simplă: un bătrân portar al unui prestigios hotel este transferat la îngrijirea toaletelor hotelului, fiind considerat prea bătrân și ramolit pentru a mai reprezenta imaginea hotelului. El încearcă să ascundă această umilință de familie și prieteni, dar fără succes. Drama lui se accentuează pentru că prietenii și vecinii lui îl desconsideră și îl batjocoresc, iar bătrânul, odată respectat la el în cartier, ajunge să doarmă în toaleta hotelului în care lucra.

Filmul are multe scene deosebit de bine realizate, fiind unul dintre primele filme care au folosit camera mobilă (azi nu mai remarcăm lucrurile astea). Una din scenele mele favorite e când vine bătrânul la hotel de dimineață și se întâlnește în ușa rotitoare a hotelului cu noul portar.. unul intră și altul iese, dar nu se văd față în față. E ca în viață.. marile schimbări vin neanunțate. Fiind un film și despre ierahia în societate, sunt multe scene filmate prin ușă — contează pe ce ușă intri și pe ce ușă ieși așa cum haina te face respectat sau umil în fața celorlalți. Pelicula alb negru, cețoasă, m-a dus cu gândul la arta plastică, la compozițiile ciudat cadrate ale lui Degas sau la străzile lui Singer Sargent. Bătrânul portar mi-a amintit de poștașul Roulin al lui Van Gogh și de vibrația din tablourile sale.

Emil Jennings -- hotelportier Van Gogh - poștașul Roulin
Vecinele bătrânului Edgar Degas - Femei cu fierul de călcat

Scena care m-a impresionat cel mai mult este cea de mai jos, când bătrânul este dezbrăcat de haina lui impunătoare de portar, precum un general căzut în dizgrație și degradat, medalie cu medalie, grad cu grad, până la soldat. La fel, bătrânul coboară câte puțin pe scara socială cu fiecare nasture desfăcut, ca în final să rămână “gol”, într-un costum anonim sărăcăcios. Bătrânul e nimic fără haina lui impunătoare cu nasturi de alamă. E doar un moș ramolit și adus de spate pe care nu-l mai bagă nimeni în seamă. Nu mai impune respect, nu mai are de ce să țină spatele drept, se simte un rebut și un proscris al lumii prin care nu demult umbla țanțos, ca un general în haine de gală.

Defapt omul e o sumă de astfel de învelișuri — un afiș ambulant sub care se ascunde un alter-ego vulnerabil și derutat. Din păcate oamenii au în ei răutatea înăscută de a lovi pe cei care se arată vulnerabili. Suntem împărțiți vrând-nevrând în sutane, uniforme, costume și salopete — niște caste neoficiale ale piramidei sociale. Haina e o formă de apartenență la o astfel de castă și care adesea se confundă cu persoana care o îmbracă, până într-o zi când vârsta te face să ieși printr-o ușă rotativă, în timp ce altcineva intră în locul tău, fără să îți ceară voie, fără să îți spună ceva. Rolul tău s-a terminat.

P.S. Pentru cine vrea să urmărească filmul întreg: se poate viziona de pe google videos – link.

Din nou la trecut

Iata ca niciodata nu e prea tarziu si unul din proiectele pe care le indragesc foarte mult si la care am colaborat mai demult, blogul “la trecut” al lui igu, revine cu o sumedenie de materiale noi intr-o forma imbunatatita ce promite multe surprize placute si tot felul de amintiri despre lucruri parca uitate pentru totdeauna.

Pionieri si soimi ai patriei

Sa ne amintim cum era pe atunci sa fi copil, soimii patriei sau pionieri…

Glumele comunismului

Un nou deţinut ajunge la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Comandantul şantierului îl primeşte:
-Văd la dosar o condamnare la 50 ani de munca forţată. Care-i motivul?
-Am spus că Ceausescu este un idiot şi am luat: 10 ani pentru insultarea prim-secretarului, 10 pentru insultarea partidului şi 30 de ani pentru divulgarea secretului de stat!

Cei trecuţi de 20 şi ceva de ani îşi amintesc probabil câteva din bancurile care circulau spuse în şoaptă pe vremurile comuniste, acele bancuri cu “el şi ea” sau despre regim, şi care îţi puteau aduce foarte multe necazuri. Foarte mulţi oameni au făcut închisoare pentru o simplă glumă, sau şi-au pierdut locul de muncă pentru o remarcă acidă la adresa conducerii sau a sistemului, spusă la nervi sau într-un moment de “neglijenţă”.

Totuşi, mie mi se par unele dintre cele mai reuşite poante, mai ales pentru că o glumă este cu atât mai bună cu cât are ca subiect ceva tabu, interzis dar amuzant şi real. Faptul că nu era voie să spui sau să fi văzut într-un anturaj în care se spuneau astfel de glume, consecinţele fiind de negândit în ziua de azi, făcea totul mult mai interesant si mai palpitant. Aveam un vecin care ştia foarte multe glume şi le zicea foarte bine, dar glumele “cu el şi ea” se ziceau numai în familie sau între persoane în care aveai foarte multă încredere.

Se spuneau multe glume şi la televizor, de către marii actori, precum Caragiu sau Amza Pelea, dar într-un mod foarte subtil, metaforic chiar, deşi aluziile erau evidente adesea. Se practica o satiră deosebit de rafinată, şi râdeai de 2 ori, odată pentru cum o spunea şi apoi pentru subînţeles, care nu se putea explica unuia care n-a prins poanta.

Ieri am văzut pe TVR un documentar despre bancurile Cortinei de Fier, despre cum sute de mii de oameni au făcut închisoare şi muncă forţată pentru o simplă glumă cu comunişti, dar cum acest umor i-a făcut pe oameni să învingă comunismul. Îmi amintesc că în 1989 se spunea discret pe la colţuri – “la al 14-lea congres, patru ani de la deces” (după celebra- la al …-lea congres, Ceauşescu reales) şi lumea se temea, dar se bucura în acelaşi timp, sperând că va fi adevărat. Comunismul ne-a învăţat să sperăm, iar tranziţia capitalistă să devenim blazaţi. Mă rog, era alt banc şi cu asta, cum că după 1989 ţările foste comuniste au început să se caţere din prăpastie, după ce s-au izbit de fund, doar România continue să sape mai adânc!

Câţi vă mai amintiţi o glumă bună de pe vremuri? Dacă mai ştiţi una, lăsaţi-o la comentarii.

Codruţ

Adaptare după caietul de compunere (1987), colecţia personală.

Codruţ are o şapcă “Tudor” de culoarea vernil. El mai are şi un fular “Corvin” şi izmene groase de lînă “Ştefan”. El îşi mai ia şosetele “Victoria” şi bocancii “Vasile”. Mama îl lasă la joacă.

Afară e cald. Angheluţă vine beat de la toneta de îngheţată… Hai sa ne jucăm, zise cristalin Novac, golanul cartierului. Ce bine-i in vacanţă, exclamă unchiul Magheru . Codruţ vine cu o broască rîioasă (…) Pandele este un tîmplar şi jumatate. Piersicile lui Doboş sunt stricate şi zemoase.
Codruţ a leşinat de cald. Mama îl tîrăşte în pivniţă la rece…

Problema 3.2.

Oferiţi colegului(ei) de bancă un păhărel Berzelius în care introduceţi 10ml cianură cu arome după plac. Observaţi reacţia lui şi luaţi notiţe. În laboratorul de Ştiinţele Naturii, introduceţi colegul în acvariul cu scorpioni şi puneţi şarpele să îi aplice 2-3 muşcături de 2-5 ml venin.
După ce aţi terminat experimentele, găsiţi făptaşul prin metoda readucerii la absurd folosind obiectele de uz didactic. Faceţi autopsia colegilor urmărind drumul cianurii şi al veninului, întocmind o hartă, apoi mustraţi acţiunea laşă a celor doi şcolari în faţa celorlalţi.

© Bozo