Depresia și valorile la români

Există multe cazuri de artiști care s-au sinucis cu pilule sau aducându-se într-o stare de sănătate atât de precară încât organismul lor a cedat. Din păcate e și cazul Mădălinei Manole, care îmi amintește cumva de Marilyn Monroe, pentru că toată lumea o adora și o vedea frumoasă dar realitatea e că omul (artistul) nu e tot una cu poza de pe coperțile revistelor.

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Edvard Munch - Strigătul

În România depresia este neînțeleasă sau mai rău, asociată cu nebunia. Aici oamenii nu se duc la psiholog pentru că “nu sunt nebuni”. De regulă calea aleasă este alcoolul, dar și violența în familie sau infidelitatea. Dacă viața ta e în impas și simți că nu mai ai nici o direcție, primul lucru pe care vrei să îl faci într-o astfel de societate, e să ascunzi problema de prieteni, cunoscuți și de colegii de la servici sau șef, pentru că riști să fi considerat “nebun”, iar lumea fie să te compătimească într-un mod total nepotrivit, fie să te evite, lucru cât se poate de dureros. Important e să păstrezi aparențele omului de succes, puternic, de preferință plin de bani. În condițiile astea, pentru o persoană publică consecințele sunt greu de imaginat, deoarece bucuria cea mai mare a românului amator de senzațional ieftin e când moare capra cuiva.

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Etichete:
 

A plecat si Ismail

Jean Constantin a fost mereu un om cu zâmbetul larg și mereu a fost printre actorii mei preferați. Mi-l amintesc în multe ipostaze, probabil tuturor ne vine în minte imaginea lui Ismail din “Toate pânzele sus!”, sau Limbă, din fimele lui Nicolaescu. Eu mi-am amintit de sceneta asta haioasă, “Cititorul de contor“, cu care vă las să vă mai amintiți odată de marele actor.

Chiar mă gândeam ce filme și ce actori erau mai demult. Deși aș putea zice că pe atunci erau foarte puține seriale și de asta un serial ca “Toate pânzele sus!” a avut așa un mare succes, totuși, și azi pot revedea cu mare drag orice episod, deși le știu aproape pe de rost. Nu-s nostalgic, pentru că pe atunci nu era nici o fracțiune din tehnologia pe care o are azi cinematografia la dispoziție, dar totuși actorii erau unul și unul.

Etichete:
 

16 decembrie după 20 de ani

Azi am fost foarte curios de manifestările din piața Maria cu ocazia comemorării evenimentelor de acum 20 de ani, așa că m-am dus cu gândul să particip și să fac poze. Într-un fel era de așteptat ca să găsesc doar o mână de revoluționari înconjurați de câteva zeci de gură cască, poate 100-200 de persoane, care repetau scandările de acum 20 de ani, nu neapărat numai cele din data de 16. Nici vremea nu prea ținea cu ei, pentru că ningea mărunt și umed, iar mie îmi înghețau picioarele. Zic asta ca ordin de comparație cu ce simțeau oamenii de acum 20 de ani, care au dormit acolo în frig și și-au riscat viața pentru niște idealuri, pentru că atunci nimic nu era încă palpabil. Nu avem voie să uităm că spre deosebire de alte țări mai norocoase, democrația de care ne bucurăm azi, cu libertățile și nevoile ei, am câștigat-o cu prețul multor vieți nevinovate, printre care și copii. Evident că pe cei care reconstituiau astăzi evenimentele de acum 20 de ani, ca și atunci, nu-i deranja nici frigul, nici vremea și nici cei 20 de ani care li se adunaseră în buletin.
Fără nici o formalitate au fost prezenți în mulțime fostul președinte Emil Constantinescu și primarul țărănist Gheorghe Ciuhandu, a cărui semnătură pe pactul cu PSD e încă proaspătă. Totuși, este de admirat respectul pe care îl au oamenii pentru eveniment pentru că nimeni nu i-a zis nimic, deși timișorenii sunt dezamăgiți de “trădarea” primarului aflat la al IV-lea mandat consecutiv.


link filmuleț youtube

La un moment dat a apărut și “tramvaiul comunist” cu același vatman din 1989, care la revoluție a scăpat cu viață după ce tramvaiul i-a fost mitraliat de armată. Am recunoscut imediat tramvaiul acela sinistru, ca o ladă, în care era mereu frig și curent, cu scaunele oribile din plastic roșu pe care nu-mi plăcea să stau nici vara. Mulțimea s-a adunat în jurul tramvaiului, revoluționarii s-au urcat pe tampoane strigând LIBERTATE și s-a dat jos în mod simbolic pantograful, amintind de gestul poetului Ion Monoran de a opri tramvaiele.

Privindu-i pe revoluționari, am avut impresia unei vechi gărzi, unor veterani demni de tot respectul, dar totodată marginalizați de cursul evenimentelor și al istoriei. Azi realitățile sunt cu totul altele și oamenii nu prea mai pun preț pe s-a întâmplat. Oamenii aceia mi se păreau că nu aveau mare lucru în comun, în afara evenimentelor dramatice de acum 20 de ani care îi leagă ca frații. Mi-a plăcut cum au plecat în coloană defilând de la piața Maria către Catedrală, pășind hotărât ca și cum strada era toată a lor, ținându-se braț la braț.
I-am urmat până la catedrală, unde s-a îngenuncheat și s-a spus “tatăl nostru” în memoria copiiilor uciși pe treptele catedralei, un episod al revoluției atât de sinistru încât e total de neînțeles pentru mine. S-a strigat “există Dumnezeu” și cu gândul la copiii aceia, n-am putut să mă întreb unde era D-zeu în acea seară, când au murit copii pe treptele casei domnului…

Etichete:
 

Poate cel mai mare actor

Speram să nu pot scrie niciodată asta, dar azi s-a stins actorul Gheorghe Dinică…

Noi am avut mai multe generații de aur — în handbal, gimnastică, fotbal, muzică — dar parcă nici una nu a fost atât de valoroasă precum cea a actorilor. Întotdeauna pierderea unui mare actor este mai dureroasă și mai personală decât a oricărei alte personalități, pentru că prin menirea lor actorii ne fac să râdem, să plângem, să ne emoționăm și să trăim mai intens, și astfel, involuntar, ne atașăm de acești oameni, ca și cum am fi petrecut cu ei la masă. Într-un fel ei devin parte din familie, pentru că am râs și am plâns împreună și mai ales fiindcă au dat formă personajelor preferate. Le rostim replicile, le rememorăm rolurile povestindu-le prietenilor, îi imităm și ne împărtășim secvențele favorite.. de asta actorii intră atât de adânc în sufletele oamenilor.
Totuși, acești actori de aur nu sunt eterni și cu toate că ei au locul lor în panteonul marilor valori naționale, pierderea lor este irecuperabilă. Din păcate, cu toată modernizarea fantastică a cinematografiei și a televiziunii, românii nu pot asista la un schimb real de generații al actorilor, ci doar la un grandios apus într-o mare de aplauze.

Odihneste-te în pace, Maestre!

P.S. Merită să pun și acest link, un remember Paraipan.

Etichete:
 

Am vazut ieri la stiri ca detinutii dintr-o inchisoare din Filipine au pregatit un moment artistic de amploare in memoria lui Michael Jackson.. Da-ti seama, niste puscariasi (erau multi, poate 100). M-am intrebat, cati oameni pot sensibiliza o intreaga planeta –pentru ca moartea lui Michael a cutremurat intreg mapamondul– si cati pot ajunge chiar si in inimile unor detinuti dintr-o tara straina? De asta zic ca puterea artelor este mai mare decat a religiei sau a politicii, arte precum muzica si filmul sensibilizeaza omul indiferent daca e sarac sau bogat, tanar sau batran, indiferent de culoarea pielii, a orientarii politice, religioase si asa mai departe. Chiar ma intrebam, daca inmormantarea marelui papa, Ioan Paul al II-lea, a fost un eveniment extraordinar, ce va fi la inmormantarea acestui simbol al muzicii pop si al catorva generatii care au crescut cu muzica lui?

Etichete: