Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

Iată că au trecut 20 de ani de la Revoluție. Mă aștept ca posturile pe tema revoluției să nu intereseze pe nimeni, dar ca timișorean, începutul Revoluției are o importanță în plus pentru mine, fiind martor direct și indirect la una dintre cele mai importante pagini de istorie ale noastre. Aveam 10 ani în 1989 și amintirile din perioada acelor ani îmi sunt bine întipărite în minte. Eu n-am prins perioada “luminată” a anilor 70, iar pentru mine comunismul, sau ce am înțeles eu din comunism, a însemnat un moș și o babă care ne erau părinți iubitori, dar care ne obligau să trăim în niște condiții greu de imaginat azi. Totuși am avut o copilărie frumoasă zic eu, și mai ales pitorească, pe care generațiile de azi și cele care vor urma nu o vor cunoaște. Cei de vârsta mea sau mai “bătrâni” știu la ce mă refer, iar pentru ceilalți trebuie să scriu articole dedicate ca să mă înțeleagă.

Am fost șoim al patriei, am fost pionier, am crescut cu Ceaușescu și n-am apucat nici să îl ador dar nici să îl detest. Știu doar că îmi era frică de ei pentru că dacă scriam greșit numele lor, luam nota patru. Dar eram suficient de matur să înțeleg că datorită lor trăiam într-o sărăcie decadentă și că pe bună dreptate bancurile cu “el și ea” se spuneau în șoaptă. Până și tatăl meu care era educat în spiritul comunismului începuse de mai mulți ani să îi disprețuiască pe soții Ceaușescu și să dorească sfârșitul regimului lor. Eu ciuleam urechile și vedeam că la televizor se mințea cu nerușinare, pentru că știam că în satul natal al tatei se recoltaseră numai 3000 de tone la hectar iar la televizor arătau 8400. Era un regim care te învăța să minți și să crezi într-o minciună — comunismul — dar cel mai rău era că te obliga să minți, adică dacă nu-ți plăcea de Ceaușescu, trebuia să spui că îl iubești sau erai aspru persecutat. Cu alte cuvinte, nu erai liber, iar asta e unul din lucrurile care nu doare pe loc, ci cu timpul începe să te doară tot mai tare.

Părinții mei au participat la Revoluție ca majoritatea timișorenilor, inclusiv tata, căruia ideologia comunistă îi spunea una, iar sufletul altceva. Din fericire, nici unul nu a pățit ceva, deși multe zile am umblat “în patru labe” prin casă, ca să nu fim împușcați prin geam de teroriști sau gloanțe rătăcite. Tata a ținut un jurnal cu evenimentele, așa cum le-a văzut el atunci, pe care ulterior le-a inclus în memoriile sale și hârtiile lui îngălbenite din ianuarie 1990 vor fi tema următoarelor mele posturi dedicate revoluției. Le-am citat aici pentru că după 20 de ani fiecare ne amintim altfel și poate subiectiv anumite lucruri. În schimb mărturiile la cald de atunci au un caracter aparte, de document.

8 Ianuarie 1990
Timișoara a devenit Oraș Martir, Oraș Erou. Aici norii nemulțumirii în toate planurile au produs un asemenea trăznet, încît cu toate că orașul era închis și izolat de lume, într-o țară cu granițele închise, acel trăznet a fost auzit în toată țara, în toată lumea, iar fulgerul cu pleazna lui a lovit atît de puternic, fiindu-i fatală însuși lui Ceaușescu.

[..] în Timișoara activa preotul reformat Lazlo Tokes cunoscut și prin televiziunea maghiară. Nu s-a rugat ca alți preoți pentru conducătorul statului și n-a fost pe placul securității. A fost bătut în repetate rînduri și i s-a spart locuința. Fiind ferm pe poziție, superiorii lui i-au oferit posibilitatea de a emigra. El a refuzat totul, spunînd că aici e locul lui și că aici va lupta pînă la capăt. Astfel a ajuns să fie cunoscut în străinatate și să fie protejat de opinia publică mondială.

[..] totuși, teroarea în jurul acestui om a luat asemenea proporții, încât n-a mai putut sta acasă, chiar protejat de unii din enoriașii săi și a fost nevoit să se închidă în biserică. Modesta sa biserica se află într-o clădire din piața Maria, vis-a-vis de alimentara de peste linia tramvaiului. [..]

15 Decembrie 1989, vineri. Soția, venind de la serviciu îmi spune că biserica de la Maria este înconjurată de oameni. Erau credincioșii preotului Lazlo Tokes, care făcuseră un zid uman în jurul bisericii pentru a-l proteja de Securitate. Soția venea dinspre piața Iosefin cu un brad, însoțită de o colegă de servici. Văzând că lumea era agitată și se vorbea de evacuarea lui Tokes, au plecat repede de frica Securității.

va urma

Citește și:

Coșul de Alimentara în Reader’s Digest

pozele mele in RD Una din vedetele pe care le țin în casă a apărut deja în mai multe publicații, printre care și Cațavencu, iar mai nou, Reader’s Digest / decembrie 2009. Este un bătrân coș de Alimentara (5), dinainte de revoluție, pe care l-am găsit întâmplător cu ani în urmă într-o zi de curățenie generală, când lumea scoate tot felul de minuni în stradă. Azi mi se pare neverosimil că pe atunci foloseam asemenea creații sinistre pentru a duce produsele la casă pentru că ne-am obișnuit atât de mult cu ce avem azi. Poziția 7 îmi aparține, sunt rechizitele mele din clasele 1-4: creta colorată, cartea roșie de citire, penarul cutia de plastic Flaro cu OZN, mine românești de 0.7 din care nici una nu era dreaptă, creionul albastru-roșu, stiloul chinezesc, creioanele Tehnocolor și “calculatorul ultraperformant”, numit abac (chestia aia galbenă cu gări albastre, pentru necunoscători).

P.S. Redactorii interesați de poze și colaborări pot să mă contacteze pe adresa din rubrica contact.

Atunci am început să sperăm

Time Dec 1989Dacă vă mai amintiţi, acum 20 de ani, la 9 noiembrie 1989 cădea zidul Berlinului, simbolul războiului rece şi al “cortinei de fier”. Noi, românii, eram pe atunci într-o ceaţă gri şi rece a celor mai grei ani de comunism sub Ceauşescu. Dar căderea zidului a fost pentru toţi semnul că “se poate” şi că zilele lui Nicolae Ceauşescu sunt numărate, dar evident, nimeni nu îşi imagina ce avea să se întâmple în decembrie 1989. Speranţa noastră era în Bush (senior) şi Gorbaciov, liderul “luminat” al Uniunii Sovietice, care băteau palma pentru o lume nouă şi încetarea războiului rece între cele două superputeri.

Zidul Berlinului a fost construit în noiembrie 1961 de către armata rusă ce ocupa partea de est a Berlinului, împărţit în urma tratatului de la Potsdam din 1945. Timp de aproape 30 de ani zidul a încercat să oprească berlinezii din est să fugă în partea de vest, controlată de aliaţi (mai târziu NATO), dar cu toate măsurile de securitate, foarte mulţi germani au trecut zidul prin tot felul de metode ingenioase şi periculoase, circa 200 de oameni pierzându-şi viaţa în astfel de “evadări”.
În 1989, după multe frământări în partea de vest a cortinei de fier (Polonia, RDG, etc) şi pe fondul slăbirii puterii URSS, Mihail Gorbaciov se înţelege cu administraţia americană ca să dea drumul treptat ţărilor satelit din Europa, şi vântul schimbării începe să bată dinspre Berlin…
Scorpions — Wind of Change

P.S. Dacă urmăriţi videoclipul, veţi vedea imagini şi cu revoluţia noastră din 1989.

Cel ce se pedepseste singur – vernisaj si prezentare catalog

Expozitie  -Cel ce se pedepseste singur- muzeul Baroc TimisoaraIeri seara am fost prezent la vernisajul expozitiei “Cel ce se pedepseste singur” la muzeul Baroc. Expozitia prezinta lucrarile unor artisti romani, artisti ce au refuzat sa colaboreze cu regimul comunist si astfel sau autocondamnat la un fel de exil artistic, prezentat in opera lor, de unde titlul expozitiei. Este vorba de Stefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu si lucrarile lor din perioada anilor 1980-1990. Expozitia e deschisa timp de o luna.

Catalog -Cel ce se pedepseste singur-Prezenta mea la acest vernisaj s-a datorat colaborarii cu Carola Chisiu de la ICR (Institutul Cultural Roman) pentru catalogul expozitiei, la care am contribuit cu cateva poze din colectia mea de “amintiri” puse si pe saitul latrecut al lui igu. Ii multumesc pentru catalog si pentru caldura cu care mi-a prezentat expozitia. Catalogul este o lucrare impresionanta despre cei trei artisti, foarte bogata in informatie, ilustratii si poze privind perioada “de trista amintire”. Mi-a placut modul in care a fost conceput grafic, in stilul auster al anilor pe care ii descrie. Se vede ca realizatorii au fost atenti la detalii ce te trimit inapoi in timp. Mie mi-au placut ultimele pagini, in chip de caiet dictando, lasate goale ca pentru o eventuala tema de casa.

Dupa discutiile cu dna Carola Chisiu si dl Erwin Kessler, editorii catalogului, am inteles ca defapt este vorba de o expozitie despre urat, si nu despre frumos, cum se asteapta lumea in general. Si asta pentru ca se refera la o perioada trista si la oameni marginalizati de propriile lor idei si convingeri, incompatibile cu doctrina regimului.

Catalog -Cel ce se pedepseste singur- poza cu robotul meu

Expozitie -Cel ce se pedepseste singur- muzeul Baroc TimisoaraIn nici un domeniu cenzura nu doare mai tare decat in arta, pentru ca libertatea de expresie este ce are artistul mai de pret. Analizand lucrarile, am ajuns la concluzia ca arta nu este un demers despre frumos, ci unul despre adevar. Iar daca adevarul doare sau repugna, asa va fi si arta care il descrie. Adevarul artistului este unul subiectiv si relativ, de asta uneori nu avem empatie fata de o anumita lucrare, dar e cert ca un mare artist nu poate minti prin arta sa.

Florin Mitroi - lucrarePrivind la securile lui Mitroi am facut involuntar o paralela cu ce invatasem in liceu despre curentul “dada”. Acest curent radical aparuse ca o reactie de protest si dezamagire a artistilor fata de conditia umana in contextul ororilor primului razboi mondial. Atunci s-a renuntat la idealizarea frumosului prin arta, practic la idealizarea minciunii, si s-a trecut in extrema cealalta, a grotescului si a demitizarii omului ca simbol al perfectiunii si al virtutilor. Arta acestor trei artisti este o astfel de fronda si marea mea bucurie e ca nu am simtit cenzura si exilul ideologic, deoarece copil fiind, eram naiv si bucuros ca afara e soare.

Nostalgie?

Multi m-au intrebat de ce sunt preocupat de perioada comunista si pentru ce strang materiale din acele vremuri. Unii au spus ca sunt nostalgic si asa mai departe. Nu e nici pe de parte nostalgie, e mai degraba un interes pentru adevar, pentru ca amintirile noastre din acea perioada sunt cat se poate de subiective. Atunci aveam cutare, si era mai bine, dar totodata ne lipseau altele si de asta era rau. Este inevitabil ca timpul trece, societatea evolueaza, si primul lucru care se uita sunt trairile. Arta este o suma de trairi si un raport intre audienta si artist sau mesajul acestuia. Arta sensibilizeaza si creaza trairi sau trezeste amintiri uitate. Acesta este meritul “expozitiei despre urat”, cum o numea Erwin. Un muzeu sau o expozitie a perioadei comuniste nu este indeajuns pentru ca in timp, obiectele isi pierd semnificatia si se banalizeaza. De asta unele muzee arata ca un talcioc de vechituri. In schimb o suma de povestiri, amintiri si obiecte puse intr-un context bine gandit isi vor pastra autenticul peste ani si ani.

Obama, criza si Marx

Obama in the crowd“Da-le oamenilor ceva in care sa creada si te vor urma” – era o replica intr-un film. Intr-o perioada de incertitudine si instablitate (a se citi “criza”) oamenii au si mai multa nevoie de un suport ideologic si moral. Buricul crizei mondiale, SUA, a gasit acest sprijin, in Barack Obama, un presedinte simbol pentru puterea de schimbare a Americii. Americanii sunt un popor de moral, deoarece moralul i-a ajutat sa treaca cu bine peste momentele cheie din instoria lor. Astfel Obama este presedintele care deocamdata nu a facut nimic, dar de la care toata lumea, inclusiv cei care urasc America, asteapta sa fie solutia tuturor problemelor. Barack Obama are avantajul de a fi acel om, agreat de marea majoritate pe plan intern si international, care vine si da tonul – “oameni buni, la treaba!”.Bush shoe protest Desi lumea nu stie mare lucru despre el, este evident ca este foarte diferit de ce a fost W. Bush, pentru ca, probabil, mai prost nu se poate. Deasemenea, iata unul din putinele cazuri in care a fi de culoare e un avantaj, deoarece acest presedinte va fi cu siguranta abordat si tratat ca un altfel de lider, de tip nou, pe care il da America.

Nu sunt stressat de fenomenul crizei, dar am inceput sa o vad si eu prin contactele cu diverse firme cu care colaborez sau doar interactionez. Lucrurile parca stagneaza, si cu toate ca toti vor sa munceasca, nu e la ce – totul se recalculeaza si redimensioneaza in jos, magazinele incearca sa vanda orice, la preturi cat mai mici, doar doar cineva va cumpara. Totusi ce e mai ingrijorator, este efectul psihologic. Chiar daca nu esti constient de aceasta recesiune, faptul ca auzi in stanga si in dreapta, si uneori vezi cu ochii tai anumite lucruri (magazine goale, firme inchise, oameni disperati din cauza creditelor) iti coboara moralul si incepi sa faci criza vinovata de orice, chiar si de propria stare de spirit. “N-am chef de lucru, doar e criza”. De asta avem si noi nevoie de un Obama si de o alegere care sa ne faca sa credem din nou in sansa noastra, asa cum fac acum americanii.

Inchei cu un citat foarte actual din Karl Marx, parintele comunismului:

“Detinatorii de capital vor incuraja clasa muncitoare sa cumpere din ce in ce mai multe bunuri scumpe, case si tehnologii, impingand-o sa ia din ce in ce mai multe credite scumpe, pana cand datoriile lor vor deveni insuportabile. Datoriile neplatite vor duce la falimentele bancilor, care vor fi nationalizate, iar statul va trebui sa o ia eventual pe calea care duce la comunism.” (via Serban Huidu)