Va place CM de fotbal 2010?

Au fost mai multe meciuri pe care le-am așteptat și cu toate că unele au fost interesante, altele m-au dezamăgit. Dar suprizele au venit evident de acolo de unde nu mă așteptam și anume de la echipele “outsider”. Dacă impetuoșii francezi, pretențioșii italieni și aroganții englezi au plecat destul de rușinos acasă, alte echipe mai mici, tac și fac, lucru care mă duce cu gândul la comparațiile tipice, noi vs ei. Unul din meciurile fabuloase de la acest campionat a fost mai slab cotatul (inițial) Uruguay – Ghana, care s-a transformat într-un meci cu tot tacâmul: ratări, răsturnări de situație, tensiune, mult dramatism pe final și lovituri de departajare.

Gyan

Gyan

Legat de Uruguay – Ghana, sunt câteva lucruri care mi-au plăcut. În primul rând tăria de caracter a unui jucător ganez (Gyan), care după ce a ratat penalty-ul care ar fi încheiat meciul la finalul prelungirilor, a avut curajul de a reveni și de a fi primul care execută penalty-ul, marcând pentru echipa sa. Poate pare puțin, dar când ai o astfel de miză istorică, e foarte ușor să îți pierzi cumpătul și acest jucător a avut puterea psihică, după 120 de minute de meci să revină și să reușească.

Suarez își salvează echipa de la gol în minutul 120

Suarez își salvează echipa de la gol în minutul 120

Faza care a dus la penalty iar a fost ceva rar întâlnit în fotbal, în minutul 120, Suarez apără mingea cu mâna, într-o aglomerare generală din careul uruguaian, perfect conștient că echipa sa va primi un penalty iar el cartonaș roșu. Dar a fost un risc asumat, pentru că în minutul 120 chiar nu mai conta, iar gestul său a dus la calificarea echipei sale, lucru pe care probabil nu l-a realizat în acea fracțiune de secundă.

 

Se vede cât de mult contează moralul în fotbal, de vreme ce moralul a crescut instantaneu în tabăra Uruguaienilor după ratarea lui Gyan și s-a prăbușit în echipa ganeză care cu câteva secunde în urmă domina jocul. Mi-a plăcut și ultimul penalty, acea execuție cinică — scăriță — a acelui uruguaian, care precum un jucător de poker a mimat fața unui om nesigur care va rata, în spatele căreia era un “asasin” calculat, pentru că dacă ești nesigur nu riști cu o asemenea execuție.

Pâna la urmă, cei care își doresc cu adevărat victoria și dau totul pentru a o obține câștigă, și cred că asta a făcut diferența între echipele cu blazon, care au plecat repede acasă, și cele mai mici care au ajuns până în sferturi sau semifinale.

Nu pot să nu mă gândesc la ai noștri, la biata noastră națională, o fantomă a unui trecut altă dată glorios. Oare ce campionat are Ghana de a produs astfel de jucători luptători? Sau Uruguay, Paraguay sau alți outsideri?

P.S. Pronosticuri?

Iancu nu știe să piardă

Pentru că juca Poli Timișoara în finala Cupei României, am zis să ma uit și eu, poate batem și văd un meci bun, istoric. Aiurea, Poli n-a contat în teren și cu ajutorul arbitrului cei de la CFR Cluj au primit un penalty cu care i-au debusolat pe poliști, așa că Poli a pierdut cam ușor finala. Dar nu asta m-a deranjat, ci mizeriile făcute de galeria noastră “model”, huliganisme pe care le condamnăm la Dinamo sau la alte cluburi din București. Cred că cea mai ridicolă fază de fotbal pe care am văzut-o, a fost momentul în care un suporter de la Poli a intrat pe teren, tocmai în momentul în care echipa sa desfășura un atac la poarta adversă, stricând un atac care ar fi putut însemna un gol valabil. Penibil.

Ce m-a scârbit cel mai mult e faptul că  poliștii nu au știut să piardă, neprezentându-se la festivitatea de premiere pentru a primi medaliile de finaliști. Chiar dacă Iancu a cerut asta, tot este o lipsă totală de fair play și civilizație. În final este un sport și o muncă, nu o luptă politică sau mai știu eu ce răfuială. Chiar dacă pierzi, tot trebuie să te prezinți, trebuie să arăți că știi să pierzi cu demnitate, indiferent dacă ai fost nedreptățit sau nu. Până și boxerii își dau mâna, la final, după ce și-au cărat pumni. Că așa e în tenis. Apoi mai e o chestie – orice club de fotbal reprezintă un oraș, niște fani, poate și un județ, ca să nu mai pomenesc de sponsori, ce bagă bani în clubul ăla. Care nu se numește FC Iancu, ci FC Timișoara, deci nu faci numai cum ai tu chef. Eu m-am uitat la finală și ca să văd cum ia Poli ceva. O medalie sau chiar cupa. Medalia aia reprezintă rezultatul muncii echipei pe tot anul, sau mai mult; să dai cu piciorul la ea e ca și cum ai fi muncit degeaba. Până la urmă m-am uitat degeaba la meci.

A vrut să arate Iancu că echipa lui e peste competiție și că nu are nevoie de premierea oficială? Păi trebuia să câștige cu 3-0 și să refuze cupa, nu medaliile de locul doi. Păcat că toate astea sunt o perdea de fum pentru a ascunde alte probleme mult mai importante la club, iar fanii, sportul, dar și imaginea Timișoarei are de suferit din cauza asta.

Morala CFR Cluj

Rezultat istoric, CFR Cluj – Chelsea Londra 0-0. Cu toate ca nu sunt fan CFR si nici un impatimit al fotbalului, ce m-a impresionat totusi? Faptul ca m-am uitat uluit fara a-mi vine a crede, ca o echipa romaneasca de fotbal poate juca la acelasi nivel cu cel mai bogat club din lume. Nu s-a jucat acel joc haotic si defensiv cu care amatorii de fotbal s-au obisnuit in Romania, am vazut daruire, tenacitate, incisivitate chiar si in minutul 90.

Morala – uite dom’ne ca se poate si la noi, daca ai mentalitatea potrivita si construiesti pe principii moderne. Ma bucur ca o echipa romaneasca demonstreaza ca se poate si altceva, pentru ca ne obisnuisem cu aceleasi tactici si metode batranesti, fara orizont, pe care le mai vedem la nationala. Degeaba are Steaua blazon si glorie daca nu face ceea ce trebuie cu prezentul. In lumea buna nu poti castiga prin scandal. CFR a venit din liga a III-a daca nu ma insel, fara mare zarva si fara vanitate, iar in cativa ani a ajuns sa aibe sanse reale de a juca in optimile ligii campionilor, la masa celor mai bogati si puternici. Imi place cand vad asta, pentru ca ma fascineaza cei care reusesc sa isi depaseasca conditia, iar sportul este unul din mijloacele cele mai spectaculoase prin care poti face asta.

Ancorarea în mediocritate

C onfruntat de fani şi public după eliminarea prematură din Campionatul European, Piţurcă nu se gândeşte să renunţe la naţională. Deasemenea jucătorii şi diverse nume din fotbal îi iau apărarea. Mă rog, nu vreau să îl hulesc acum, dar echipa sa a avut o prestaţie lipsită de glorie pentru că n-am câştigat nici un meci, iar egalurile, chiar şi cu echipe mari, nu se pot considera victorii decât dacă ne-ar fi calificat în fazele superioare.

În România, conceptul de demisie de onoare continuă să fie ca un fenomen paranormal, de care crezi că există, auzi de la alţii, dar nu îl vezi niciodată. Continue reading

Si un post despre fotbal

Cred că e prima oară când scriu despre fotbal. 🙂 Nu sunt un împătimit, dar nici nu îmi plac persoanele care nu înțeleg fotbalul (ca fenomen) și vin cu replici enervant de indiferente tocmai în preajma meciurilor importante. Acești oameni nu înțeleg că sportul este unul din puținele domenii la care putem fi deasupra multor alte țări mult mai bogate decât noi, lucru care nu poate decât să ne aducă beneficii.

Ieri am fost la o terasă și m-am uitat la meciul România — Italia într-o atmosferă mult mai faină decât poți avea acasă la televizor. Am observat că femeile sunt atrase mai greu de jocul unui meci, dar odată ce sunt prinse de atmosfera meciului devin și mai înfocate decât unii bărbați, chestie care s-a întâmplat cu cele 4 femei care deserveau terasa respectivă. La final stăteau toate la o masă și chiuiau cu restul lumii.

Ce mi-a plăcut de data asta e că numai după 2 meciuri “ai noștri” au reușit să mă facă ca să nu mai mă jenez de naționala noastră de fotbal. Au jucat foarte bine și într-un fel ne-am recâștigat demnitatea în fotbal, pierdută treptat dar sigur după marea performanță din 1994. Am vorbit cu unii din prietenii mei din WoW (din străinătate) și m-am bucurat cumva când am auzit laude. Încă n-am apucat să vorbesc cu un prieten de al meu italian cu care făceam pronosticuri înainte de campionat 🙂 E interesant că după un parcurs foarte slab al naționalei în anii trecuți, acum și rezultatele de egalitate ne onorează.

Este bine că începem să ne conștientizăm nivelul real față de alte echipe mai valoroase, dar fără a ne complace în mediocritate.