Tag Archives: nostalgii

Radio1 BBC la 40 de ani

Posted on by

Radio1 Established 1967

Am un prieten in Marea Britanie care mi-a recomandat să ascult o serie de emisiuni grozave la Radio1 BBC şi când mi-a zis să le ascult, m-am gândit că de, nu prind BBC din UK în România. Dar trăim în epoca Internetului şi totul e posibil aşa că dacă mergeţi la adresa BBC Radio1, puteţi asculta până pe 28 septembrie emisiunile speciale cu ocazia aniversării a 40 de ani de Radio1.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost emisiunea lui Sir Paul McCarney, care se mai poate asculta (dar nu ştiu pentru cât timp) de la acest link. E o emisiune grozavă pentru cei care apreciază muzica bună şi pentru cei care le plac The Beatles. McCartney a făcut o selecţie foarte bună cu melodiile sale preferate şi cele care l-au influenţat ca artist, iar eu m-am bucurat să ascult o emisiune cu el, fiind cred prima dată când am avut o astfel de ocazie.

Erau nişte vremuri când ascultam mult muzica asta veche, precum The Beatles şi alte trupe de rock’n’roll, în vremurile mele naive când descopeream muzica dincolo de colecţiile de muzică clasică ale mamei, şi fiecare melodie veche era totuşi nouă pentru mine. În 1992 (!) primisem primul casetofon şi încet încet am trecut de la viniluri la casete din care aveau toţi colegii.

Dacă lumea în general a uitat unele din marile şi grelele nume ale muzicii secolului trecut (ce ciudat sună), mi se pare minunat să mai găsesc astfel de emisiuni şi evenimente, pentru că tot mai des se întâmplă să aflăm cu surprindere de moartea unui mare artist precum Pavarotti, iar la noi Pittiş, şi să ne gândim că da, era un artist valoros, dar de care uitasem sau care începuse să se confunde cu zgomotul de fond al vieţii noastre cotidiene.

Radio1 este considerat cel mai bun post de muzică din lume, nededicat unui anumit gen ci numai calităţii.

P.S. Pentru a asculta emisiunea, vă trebuie RealPlayer.

Pittiş trăieşte

Posted on by

Sunt unul din cei care a copilărit cu vocea lui Pittiş, ascultând-o la Discovery-ul epocii comuniste – Teleenciclopedia. Fiind copil credeam că cei care citesc la Teleenciclopedia sunt tot acei care şi scriu materialele, deci nişte oameni foarte foarte deştepţi, iar eu mi-l imaginam pe Florian Pittiş ca pe un profesor erudit. Mai târziu l-am descoperit în alt context, acela de artist, şi mi-a plăcut ce cânta şi ce rebel era. Îl simpatizam pentru că arăta că se poate să fi un om inteligent şi raţional concomitent cu a fi rebel, hippie, rock, nonconformist cu părul lung şi blue jeans.

Azi am avut o plăcută surpriză – dintr-un bloc vecin din care până acum răsunau doar manele, azi am auzit în toată sonoritatea sa “Nu contează cât de lung am părul – important e cât şi cum gândesc” urmat de alte melodii asemenea, cărora parcă lumea le-a uitat savoarea, dar care, fără îndoială nu şi-o pierd niciodată.

Cred că nimic nu este mai frumos pentru un artist decât ca opera sa să rămână vie după ce moare. Este şi dovada supremă de valoare pe care artistul o face, din păcate postum.

in memoriam florian pittis

Tramvai de epocă în Timişoara

Posted on by

Tramvai de epocă în Timişoara

Tocmai am avut plăcerea de a circula cu un astfel de tramvai ce îmi aminteşte de cele din San Francisco, în care te poţi urca din mers. Tramvaiul ăsta are un farmec aparte, fiind recondiţionat şi fără adăugiri moderne. “Uşa”, un fel de bară metalică, se deschide manual, iar vagonul este împărţit într-un compartiment cu banci laterale şi zona de intrare, care este deschisă, destinată fumătorilor şi celor care merg doar o staţie.

Zgomotul unui astfel de tramvai este pe măsură, băncile din lemn, ca cele din parc, dar eu mă bucur că în Timişoara sunt astfel de iniţiative.

A, să nu uit – călătoria e gratis!

Amintiri – Aventurierii Spaţiului

Posted on by

Era o vreme când vroiam să fiu cosmonaut şi când credeam că oamenii mari nu construiesc rachete ca să zboare pentru că nu vor, nu pentru că le e greu sau imposibil. Şi îmi ziceam că peste câţiva ani, când voi fi mare, oricum va fi plin de rachete şi nave spaţiale, aşa că voi avea şi eu una cu care să zbor spre Marte. Pe atunci rula şi acest serial animat, Aventurierii Spaţiului, sau Spaceship Sagittarius, un fel de telenovelă japoneză despre patru prieteni ce trăiesc o sumedenie de peripeţii la bordul navei Săgetătorul 🙂

Serialul era cu mult diferit faţă de desenele animate de azi, simpliste şi adesea groteşti, prin faptul că cu timpul te “împrieteneai” cu personajele şi ajungeai să ţi cu ele, mai ales că prin natura lor, desenele japoneze îmbină haz cu dramatism, folosind gaguri pentru a exprima sentimente de dragoste, prietenie, ură sau dor, fără a forţa limitele unui desen animat. Eram un mare fan şi aşteptam cu 5 minute înainte fiecare episod difuzat la ora 19:30 după care urmau celebrele “Actualităţi” pe care tata le urmărea cu sfinţenie. Uram “Actualităţile” pentru că din cauza lor se termina uneori mai repede serialul meu preferat, plus că erau plictisitoare şi neinteresante.

Fetelor nu le prea plăcea serialul ăsta pentru că, credeau ele, e un serial despre o navă spaţială, deci cu cafteală, dar defapt era cu totul altceva. Era un fel de “Friends” într-un decor SF inedit cu sisteme solare îndepărtate unde se află planete misterioase cu vegetaţie preponderent carnivoră şi civilizaţii ciudate, dar cu probleme foarte comune cu ale pământenilor. În general, după ce se trecea cu suspans peste faza mâncatului eroilor principali, aceştia se împrieteneau cu câte un extraterestru bizar sau cu prietenii acestuia.

Iniţial, credeam că Topy, Rana, Giraf şi Sibip erau sau vor fi pe parcursul serialului nişte super eroi de acţiune, un fel de Ţestoasele Ninja în spaţiul cosmic, dar defapt ei au rămas nişte “tăntălăi” cu farmec, pe care norocul, inspiraţia de moment sau diplomaţia îi salvează din orice situaţie. Poate şi de asta acest serial este atât de căutat, râvnit şi discutat de cei care l-au îndrăgit în copilărie. Fiecare episod era atât de divers şi plin de neprevăzut. Mereu ziceam, acum sigur îi mănâncă extratereştrii, sau îi sacrifică unui zeu-plantă, ca apoi să scape în mod inexplicabil pentru a mai apărea şi în episodul viitor. Sagittarius era o navă rachetă prăpădită în comparaţie cu celelalte nave din serial, masive şi ultrarapide, dar mie tot racheta aia îmi plăcea – Sagittarius nu era USS Enterprise, mândria flotei, ci una banală, cu echipaj banal, dar care trăia aventuri deosebite. Mie asta mi-a plăcut.

Ieri am găsit, mulţumită cunoscutului latrecut, “nostalgoblog” la care am avut şi eu plăcerea să contribui, acest episod bonus care mi-a plăcut teribil, mai ales pentru că e fără dialog, amintindu-mi de subtilele desene animate mute de demult, precum Pantera Roz sau, mai puţin cunoscutul Gustav, pe care îl urmăream la televiziunea maghiară înainte de revoluţie.

Amintiri din copilărie

Posted on by

Blogul lui Igu este poarta mea spre multe amintiri. E ca un album foto vechi pe care îl deschid involuntar, dar odată deschis mă poartă spre nişte lucruri pe care credeam că le-am uitat dar, treptat, mi le amintesc cu plăcere. Ciudată nostalgie, deoarece, în mod normal, ar trebui să îmi pară bine că vremurile acelea au trecut. Şi totuşi zâmbesc pentru că articolul lui Dani mi-a amintit de atâtea chestii de care parcă uitasem definitiv!

Dulciuri:
Guma de mestecat Gumela (o ordinărie sfărâmicioasă şi fără gust după jumate de minut, fapt pentru care mâncam un pachet odată), bomboanele “la vărsat” lipite între ele – de mentă, de cacao, de lapte, de “stofă”, (umplute cu un fel de gem), caramelele pe care le mancam cu tot cu ambalaj, biscuiţii Gigel, Codruţ, Chindie, nemuritoarea Eugenie în ambalajul de hârtie mereu unsuroasă, micile ciocolăţi Scufiţa Roşie cu eticheta folosită ca ceas, “Jucăriile Mele” (cu ciocolată în dungi), napolitanele “la vărsat”, ciocolata albă Kandia (atunci de Timişoara), îngheţata de un leu la cornet, care curgea şi era plină de gheaţă, îngheţata Polar tip pachet de unt (care tot timpul se topea până o mâncai şi te murdăreai), siropul de tuse băut ca suc, rahatul ţinut la uscat, budinca Rodica, dulciurile improvizate: zahăr amestecat cu cacao şi mâncat cu linguriţa, zahărul ars pe plită, bucuria de a găsi şi mânca o saloană de anul trecut, zahărul pe sfoară Kandel.

Alimentare:
Pâinea “semi” şi cea neagră, cumpărate la jumătate de franzelă şi tăiată pe loc de vânzătoare (dacă nu te ştiai cu ea îţi dădea “jumătatea mai mică”), creveţii Vietnamezi, sticlele lipicioase de sirop concentrat prost închise, sucurile carbogazoase Brifcor, Cico, Frucola fără conservanţi şi adesea fermentate (dar bune la gust), sticlele verzi de bere şi berea cu ulei, berea la halbe ciobite şi prost spalate, micii cum nu vor mai fi vreodată, laptele la sticlă şi coşuleţul din sârmă pentru 4 sticle, laptele praf, imitaţia de cafea numită Nechezol, sticla de ulei mereu unsă, la fel cu cele de bere, inchisă cu un capac din foiţă metalică, uleiul vândut “la vărsat” cu polonicul, marmelada “la vărsat”, nenumăraţii metri cubi de conserve cu Stavrid sau Macrou aşezate ingenios în Alimentara, de regulă cu motiv piramidal şi cu o conservă aşezată vertical în vârf, sticlele de apă minerală cu sendimente, apa minerală Borsec sărată, controversatul salam cu soia, goana după carne, o felie de pâine cu unt pe zi, cacao Maltova (mai am borcanul), portocalele de Crăciun şi de Moş Gerilă, “tacâmurile” de pui, patiseriile pline de viespi şi muşte, ciorba de burtă de la “împinge tava”, cornul de un leu, coşul odios de Alimentara, magazinul de tip Gostat, cântarul “Balanţa Sibiu”, vânzătoarea acrită, coada de la uşa din spatele magazinelor.

Maidan:
Mingile de cauciuc precum plasticul, de 8 sau 15 lei, mereu diforme sau ovale, mingea Artex, vedeta maidanului, tuburile de suflat cornete făcute din caiete pentru şcoală, ambuscadele cu pungi de apă şi cornete din balcon, trasul cornetelor în plasa de ţânţari a babei de la 4, sau peste bloc, jucatul în gropile de construcţie, subsoluri de blocuri, blocuri în construcţie sau şantiere, udatul vara cu siringi în faţa blocului, după care se trecea la furtun sau găleată, gradinile cu zarzavat îngradite şi încuiate dintre blocuri, jocurile de maidan: scunsa, prinsa, prinsa pe cocoţate, elasticul, mâţa, ţară ţară vrem ostaşi, şotron, de-a mama şi de-a tata, “piua!” (time out), bicicletele Pegas, Comoda şi semicursiera, turele cu biţa, jocul cu cercul planor, avioane de hârtie, paraşute din batiste făcute după revista Cutezătorii, suitul pe “casa de curent”, datul pe bara de bătut covoare, goana după cărăbuşi, jocurile de seară (când eram obosit), “flori filme fete sau baieţi”, “telefonul fără fir”, strigătele de la geam, gen “gata, hai sus” şi replicile “mai lăsa-ţi-l pe X 5 minute” care se făceau încă o oră, genunchii juliţi şi vineţi, patinele cu 4 roţi ca la maşină, circul din fiecare vară, raidurile prin grădini şi mâncatul fructelor verzi, nespălate, adesea încă pline de insecticid sau praf, mâncatul industrial de mac, spartul sâmburilor de caise, ceasurile chinezeşti antişoc-subacvatice cu melodii, maşinuţele din fier, “LEGO” românesc (cu piese care nu se îmbinau nici cu ciocanul), cuburile din lemn, jocurile cu jetoane, pioni sau zaruri tip Piticot, “Nu te supăra frate”, Sus-Jos, Haiducii, Enigma, carţile de joc “Păcălici” şi cele cu instrumente muzicale, trotineta şi tricicleta, containerul de gunoi dintre blocuri unde lumea arunca gunoiul fără să îl pună în plase, geamgiul ambulant care striga acelaşi “geaaaaamuuuri… geamurileeee” şi umbla toată ziua cu geamuri în spate, scările de bloc decorate cu peisaje din calendare lipite pe plăci de polistiren sau în rame ieftine.

Şcoală:
Cheia de la gât, uniforma, pompoanele fetelor de la cordeluţa obligatorie (folosită adesea în chip de praştie), cravata de pionier cu nod şi mai apoi cu inel, centura odioasă de pionier, ciorapii albi tip “chilot” purtaţi de fete, “Trei culori cunosc pe lume” cântat în fiecare dimineaţă în poziţie de drepţi, inspecţia de fiecare dimineaţă – mâinile pe batistuţă (trebuia să ai unghiile tăiate şi curate, batistă curată), loviturile tovarăşei sau a tovarăşului cu liniarul, peste cap, degete sau la palmă, trasul de urechi, banca măgarilor, elevul de serviciu, stiloul chinezesc, cerneala Pescăruş care niciodată nu era albastră, petele de cerneală, sugativa, penarul din lemn, penarul din plastic marca Flaro, penarele duble cu oglinda si magnet din Germania, trusele chinezeşti, liniarele “animate” chinezeşti, radierele cu arome de căpşune sau zmeură cu urme de dinţi, radierele româneşti care rupeau hârtia, lipiciul cu lopăţică adesea comestibil, carioca “pic” care ştergea cerneala, alegerile pentru şeful clasei, casierul clasei sau şeful de grupă, acuarelele Pictor, mâzgâlelile din ora de desen, copiii cu pile, cantina şcolii, activităţile agricole şi horticole din faţa şcolii, disecţiile de la orele de naturale, colectarea de materiale reciclabile, hârtie, sticle sau fier şi cartelele perforate băgate în ziare care trăgeau la cântar, tricotatul şi croşetatul la lucru manual, orele de traforaj, excursiile tip vizită de lucru la C.A.P-uri, I.A.S-uri, ferme, uzine şi combinate, urmate de teme la compunere legate de cele vizitate, careul pionierilor din curtea şcolii, raportul în faţa comandantului de detaşament, serbările, zecile de ore pierdute la repetiţii, activităţile patriotice.

Importuri: ţigările Vikend, BT, ciocolata Cipiripi, bomboanele PEZ, guma de mestecat cu miez de miere, “Gumela” chinezească (ţigări-gumă de mestecat) în foi de orez, cacao Maltova, budinca ungurească, orice cafea în afară de nechezol, ţigările Kent ca semn al bunăstării.

88-89
Penele de curent şi de apă (anunţate sau supriză), temele făcute la lumânare, bateria de la maşină adusă în casă şi legată la un bec de maşină ca să nu mâncăm pe întuneric, 30 de minute de apă caldă pe săptămână, măcelăria care “vindea” cârlige, automobilul Lăstun, autobuzele cu oameni pe scări în ciorchini, 2 ore de program TV, antena colectivă, reclamele TV de la sârbi, hora unirii cu stema ţării de la ora 22 (când se încheia programul TV), Delia Budeanu, Sanda Ţăranu, “Tezaur Folcloric”, Teleenciclopedia, 10 minute de desene animate: Mihaela, Bălănel şi Miaunel, “nu zaieţ, nu pagadi”, Pic şi Poc, Lolek şi Bolek, defilările tot mai triste, bancurile cu “el” şi cu “ea”, “Radio Europa Liberă” ascultat în surdină, portretul “lui” pe prima pagină din orice ziar sau almanah.