Cândva pe bolta fără nici o stea,
Privirea îmi era pierdută,
Simţeam cum negrul ei mă cuprindea,
Într-o faşă nevăzută.

Dar prin ceaţa grea de umbre
Un gând a reuşit să treacă
Lovindu-se de haos şi tenebre
Odata sus, lumină să se facă!

N-a fost să fie decât un zbor,
Al stropului desprins din stea,
Născut stins şi fără viitor
Pe un cer negru, care nu-l dorea.

Şi totuşi căderea îi e oprită –
Un punct începe să trăiască,
Purtat în sus pe-o mână nevăzută,
Se face lumină pe bolta adormita!