Speram să nu pot scrie niciodată asta, dar azi s-a stins actorul Gheorghe Dinică…
Noi am avut mai multe generații de aur — în handbal, gimnastică, fotbal, muzică — dar parcă nici una nu a fost atât de valoroasă precum cea a actorilor. Întotdeauna pierderea unui mare actor este mai dureroasă și mai personală decât a oricărei alte personalități, pentru că prin menirea lor actorii ne fac să râdem, să plângem, să ne emoționăm și să trăim mai intens, și astfel, involuntar, ne atașăm de acești oameni, ca și cum am fi petrecut cu ei la masă. Într-un fel ei devin parte din familie, pentru că am râs și am plâns împreună și mai ales fiindcă au dat formă personajelor preferate. Le rostim replicile, le rememorăm rolurile povestindu-le prietenilor, îi imităm și ne împărtășim secvențele favorite.. de asta actorii intră atât de adânc în sufletele oamenilor.
Totuși, acești actori de aur nu sunt eterni și cu toate că ei au locul lor în panteonul marilor valori naționale, pierderea lor este irecuperabilă. Din păcate, cu toată modernizarea fantastică a cinematografiei și a televiziunii, românii nu pot asista la un schimb real de generații al actorilor, ci doar la un grandios apus într-o mare de aplauze.
Odihneste-te în pace, Maestre!
P.S. Merită să pun și acest link, un remember Paraipan.
Era o vreme când filmele nu aveau sunet propriu, când se făceau filme mute, alb negru. Azi un film alb negru și mut poate părea în comparație cu filmele HD pline de efecte spectaculoase, ca un olog chior lângă un atlet de performanță. Dar nu e neapărat așa. Acolo unde e o lipsă, sau un handicap, alte lucruri se dezvoltă mai mult, în compensație, iar în cazul filmelor vechi, lipsa sunetului sau a culorii este înlocuită de mesaj, expresivitate și talent.
Mulțumită lui Cami, am fost ieri cu gașca de blogheri pregătiți de Halloween party, la un astfel de film, nu foarte potrivit totuși ca un aperitiv pentru petrecere. Der Letzte Mann din 1924 (The Last Laugh, sau Ultimul Râs) este un film care m-a impresionat destul de mult, începând de la personajul principal jucat de Emil Jannings, până la mesajul destul de complex, zic eu. Povestea e simplă: un bătrân portar al unui prestigios hotel este transferat la îngrijirea toaletelor hotelului, fiind considerat prea bătrân și ramolit pentru a mai reprezenta imaginea hotelului. El încearcă să ascundă această umilință de familie și prieteni, dar fără succes. Drama lui se accentuează pentru că prietenii și vecinii lui îl desconsideră și îl batjocoresc, iar bătrânul, odată respectat la el în cartier, ajunge să doarmă în toaleta hotelului în care lucra.
Filmul are multe scene deosebit de bine realizate, fiind unul dintre primele filme care au folosit camera mobilă (azi nu mai remarcăm lucrurile astea). Una din scenele mele favorite e când vine bătrânul la hotel de dimineață și se întâlnește în ușa rotitoare a hotelului cu noul portar.. unul intră și altul iese, dar nu se văd față în față. E ca în viață.. marile schimbări vin neanunțate. Fiind un film și despre ierahia în societate, sunt multe scene filmate prin ușă — contează pe ce ușă intri și pe ce ușă ieși așa cum haina te face respectat sau umil în fața celorlalți. Pelicula alb negru, cețoasă, m-a dus cu gândul la arta plastică, la compozițiile ciudat cadrate ale lui Degas sau la străzile lui Singer Sargent. Bătrânul portar mi-a amintit de poștașul Roulin al lui Van Gogh și de vibrația din tablourile sale.
Scena care m-a impresionat cel mai mult este cea de mai jos, când bătrânul este dezbrăcat de haina lui impunătoare de portar, precum un general căzut în dizgrație și degradat, medalie cu medalie, grad cu grad, până la soldat. La fel, bătrânul coboară câte puțin pe scara socială cu fiecare nasture desfăcut, ca în final să rămână “gol”, într-un costum anonim sărăcăcios. Bătrânul e nimic fără haina lui impunătoare cu nasturi de alamă. E doar un moș ramolit și adus de spate pe care nu-l mai bagă nimeni în seamă. Nu mai impune respect, nu mai are de ce să țină spatele drept, se simte un rebut și un proscris al lumii prin care nu demult umbla țanțos, ca un general în haine de gală.
Defapt omul e o sumă de astfel de învelișuri — un afiș ambulant sub care se ascunde un alter-ego vulnerabil și derutat. Din păcate oamenii au în ei răutatea înăscută de a lovi pe cei care se arată vulnerabili. Suntem împărțiți vrând-nevrând în sutane, uniforme, costume și salopete — niște caste neoficiale ale piramidei sociale. Haina e o formă de apartenență la o astfel de castă și care adesea se confundă cu persoana care o îmbracă, până într-o zi când vârsta te face să ieși printr-o ușă rotativă, în timp ce altcineva intră în locul tău, fără să îți ceară voie, fără să îți spună ceva. Rolul tău s-a terminat.
P.S. Pentru cine vrea să urmărească filmul întreg: se poate viziona de pe google videos – link.
Deja am văzut postere ce anunță pentru 13 noiembrie 2009, noul film 2012 cu tema… sfârșitul Pământului. Precis ați auzit deja de 2012 — o altă legendă urbană bazată pe interpretarea subiectivă a calendarului maya, care se oprește în 2012 (se pare că anul care corespunde în calendarul nostru cu 2012 avea o semnificație religioasă deosebită pentru mayași). De aici s-a dedus că dacă mayașii au zis în evul mediu că lumea se va sfârși în 2012, noi trebuie să îi credem pe cuvânt.
După, Independence Day (regizat tot de Roland Emmerich), Deep Impact, Armaggedon ș.a. vine 2012.
Mă întreb, de ce le place oamenilor să vadă scenarii apocaliptice și cum totul e distrus la scară planetară?
Sunt un fan Star Trek. Aproape pot zice că sunt un Trekker, dar îmi lipsește uniforma și tricorderul. Ca orice fan, am fost la noul film Star Trek, “A New Begining” și impresiile mele sunt împărțite.
În primul rând, e un film bine făcut, interesant și cu acțiunea cât se poate de intensă. Efectele speciale pot mulțumi și pe cel mai pretențios trekker și te lasă cu gura căscată. Cred că sunt cele mai realiste efecte de gen pe care le-am văzut. Pentru cei neinițiați în universul Star Trek, filmul reia povestea jucată de distribuția originală din 1966, cu puțin înainte ca aceștia să ajungă pe USS Enterprise. Actorii sunt bine aleși, în special tânărul Spock și mie mi-a mai plăcut de “noul” doctor McCoy, care e foarte aproape de rolul lui DeForest Kelley, dar parcă, totuși, îi lipsește căldura celui din urmă.
Scotty: I’m givin’ it all she’s got capt’n!
Kirk: That’s not good enough!
Din păcate, “A New Begining” suferă de boala filmelor din ziua de azi, și anume pune accentul pe acțiune în detrimentul conturării personajelor, a intrigii și a atmosferei. De asta e un film cam comercial și mai puțin îndreptat spre marea masă de fani Star Trek, care vor mai multă profunzime într-un astfel de film, fiind vorba de personaje legendare din universul lui Gene Roddenberry. Eu am găsit un pic forțat modul în care personajele seriei originale au fost “adunate” la bordul navei Enterprise în acest film, chiar dacă e vorba de un eveniment deosebit ce schimbă linia timpului și așa mai departe. Căpitanul Kirk a activat pe alte nave începând cu gradul de sublocotenent, timp de mai mulți ani până a fost promovat căpitan, dar mă rog, de dragul acțiunii, în film îl promovează de la cadet la căpitan. Pentru că pomeneam de Kirk, nu prea mi-a plăcut cum au recreat personajul său – un tânăr plin de hormoni, iute la mânie, care caută bătaie cu lumânarea și împarte pumni și picioare la toată lumea. Foarte departe de clasicul căpitan Kirk – imprevizibil, idealist, pacifist, cu un talent deosebit de a ieși din situații imposibile folosindu-se de carismă, intuiție și șansă, în defavoarea fazerului și a pumnului.
Federația este o uniune umanitară și pacifistă, o utopie pe care și-o dorea Gene Roddenberry pentru viitorul omenirii, un viitor care nu se regăsește în noul Star Trek. Astfel nu am înțeles prin ce e omenirea mai bună în secolul 22, de ce “viitorul sună bine”. Starfleet este o chestie cool pentru tineri și cam atât am dedus eu. Nicidecum locul pentru elita elitelor, cei mai buni lideri, savanți și ingineri “to boldly go where no man has gone before”, dar în fine, hai să nu fiu cârcotaș.
Merită să mergeți la filmul ăsta. Nu are profunzimea serialului de acum 40 de ani dar este bine făcut și aștept continuarea.
Cireașa de pe tort a fost Leonard Nimoy (Mr. Spock din seria originală)
Uneori am momente de crunta plictiseala urmate de actiuni diverse desfasurate cu mult entuziasm si.. pasiune. Si pentru ca ma tot ruga mama sa-i arat cum se face un filmulet in Windows Movie Maker, am ales ca subiect pozele ei din concediu. De la un simplu tutorial, am ajuns mai departe decat mi-am propus initial si a iesit un filmulet frumos, pe care nu pot sa nu-l pun pe blog 🙂
N-am fost inca in concediu in Spania, desi tare mi-ar placea. E o diferenta subtila intre pozele acestea si cele facute de mine in Italia – mai multa vitalitate, de parca pamantul are o inima mare care bate, iar ritmul ei iti intra in suflet si te antreneaza intr-un ritm de flamenco.
Alhambra, fortareata rosie, este bijuteria Granadei, o fortareata palat mostenita de spanioli de la mauri, atat de frumoasa incat i-a cucerit pana si pe cuceritorii spanioli, inversunati impotriva maurilor musulmani. Alhambra a cazut in mainile spaniolilor in 1492, in acelasi an in care Cristofor Columb punea piciorul in Lumea Noua. Spaniolii au pastrat arhitectura si decoratiunile minunate specifice culturii islamice, adaugand discret motive crestine si europene, asimiland practic arta islamica, dovada ca frumosul nu este oprit de barierele aparente ale religiilor.
