Am găsit “leapşa” asta la Orădeanul şi am luat-o tocmai pentru că doresc să scriu ceva diferit. Lumea în România este foarte plictisită şi blazată pe alocuri. Dar eu sunt plictisit de altceva, şi anume, m-am plictisit să tot aud comentarii negative şi să citesc cum se pomenesc numai lucrurile rele din jurul nostru, cum efectiv se pune accent pe a arăta tot ce e urât şi ce ne deranjează. Cu prea puţine excepţii, România este descrisă ca un spaţiu cenuşiu, dezolant asemănător unei fotografii alb-negru vechi. În această viziune, oamenii, oraşele, viaţa, joburile, timpul nostru liber, sunt toate cenuşii, iar viziunea asta nu mă face decât să cred că oamenii care văd astfel lucrurile au luat-o pe o direcţie greşită şi că s-au blazat prea repede, pentru că oricum, cu o astfel de atitudine nu vor reuşi niciodată să realizeze ceva.

Să nu credeţi că eu trăiesc în bula mea de săpun în care mă bucur de fericire utopică şi nu văd cenuşiul în care trăim. Dar, de ziua naţională mi-am pus şi eu întrebarea asta, ce este România şi ce a ajuns “aşa”. Cât de român mă simt, eu care am străbunici din Imperiul Austroungar? Mi-am amintit că nu arborasem încă tricolorul, obicei moştenit de la tata, şi luându-l în mâini mi-am dat seama că nu era o simplă bucată de mătase, fiind ca un vechi steag de luptă cu o poveste, de a cărui valoare uitasem.

Tricolorul meu e vechi, cu stema descusută, rupt pe margini şi pătat, dar culorile sale erau vii în comparaţie cu poza cenuşiu-maronie a peisajului de decembrie fără zăpadă. Continue reading →