Pierdut cap, îl declar nul

Nu ştiu ce se întâmplă în ultima vreme, dar sunt foarte distrat de parcă mintea mea are statusul Be Right Back. N-am consultat recent nici un horoscop, pentru că de regulă sunt predispus la certuri şi mi se tot recomandă ca să nu mai fiu critic. Dar am zis eu ceva!? Aşa că nu ştiu ce planetoid nefast trece prin zodia mea şi îmi strică armonia unghiurilor favorabile, dar cu siguranţă e 1-0 pentru haos în deplasare.

Recent, am constatat că am tendinţa de a mă rade cu şamponul, în ciuda tuturor strădaniilor mele de a folosi acel gel epic de la Gillette. Ieri, mă pregătesc să mă rad, dar în timpul acela mă gândeam la 1000 de chestii, aşa că în loc să iau tubul de gel (negru) iau şamponul (verde) şi dau să mă rad cu el. Realizez încurcătura şi îl pun la loc, ca pe un intrus obraznic. Iau tubul de gel pe care îl pun aproape ostentativ pe etajera de la oglindă. Aici, să te văd! Mă uit la el, mă spăl pe faţă din nou, iarăşi mă gândesc aiurea şi în loc să iau tubul de gel din faţa mea, mă întorc şi iau şamponul, pe care îl deschid parcă din reflex. :O Draci, iarăşi şampon! Parcă e un tic verbal de care nu mai scap. Mi-am făcut o mantră — Şamponul nu este pentru ras … aaîmmmmm — şi până la urmă mi-am revenit.

Iar lucrurile nu se opresc aici. Am ajuns ca în trăznăile alea ale mele. “El pleacă la şcoală. Închide bine uşa de la casă cu cheia, după care închide robinetele şi aragazul“. Diferenţa e că eu nu plec la şcoală, am închis robinetele, dar am uitat telefonul. Las cheia în uşă, caut telefonul şi după ce trec în revistă patru telefoane inutile, îl găsesc şi pe al meu. Un truism spune că mereu lucrul pe care îl cauţi e ultimul pe care îl găseşti. Nu ştiu cine a cugetat chestia asta, dar inevitabil, are dreptate. Întretimp, am uitat unde mi-am pus cheile şi după pendulări haotice prin casă realizez că uşa e deschisă şi că broasca încearcă să strige, aici sunt cheile!, dar nu poate din cauza cheii.

Deci, e timpul să mă apuc de jocuri de memorie, sudoku, rebus şi integrame pentru incepători, poate chiar să-mi angajez o bonă. La revedere!

O poveste din Longest Journey

The Longest Journey este unul din poveștile mele preferate, cred că e cel mai frumos joc de rol-aventură pe care l-am văzut. Deși l-am jucat cu ani în urmă, îmi amintesc cu plăcere de anumite momente, cum ar fi povestea următoareThe Tale of Homecoming.

April Ryan, protagonista, ajunge într-un oraș al unei rase de oameni-pasăre, numiți Alatien — cei mai iscusiți povestitori ai lumii Arcadia — doar ei ar putea cunoaște legende străvechi care să o ajute pe April în aventura ei. April trebuie să asculte și să mediteze asupra patru povești spuse de alatieni, înainte de a se întâlni cu “Povestitoarea”, conducătoarea orașului, o femeie alatien ce cunoaște toate poveștile care s-au spus vreodată. Alatien spun poveștile în cuvintele lor, pentru ca înțelesul poveștii să nu se piardă cu timpul, și o transmit mai departe unui discipol, care învață să o spună, deasemenea, în cuvintele sale și așa mai departe.

Metoda Flintstone

Românul este, pe langa poet şi leneş, foarte inventiv. Noi suntem poporul care am dat cele mai multe întrebuinţări sârmei, nelipsită la reparaţiile venerabilei Dacii. În general românul improvizează, de la grădini urbane la perpetuum mobile, iar astfel improvizaţiile şi compromisurile tehnice sunt nelipsite din viaţa noastră. De exemplu, cand eram la sat in vacanta si nu aveam sanie, ma dadeam cu sacul (de plastic), un fel de bungee jumping cu frecare. Cum ma voi opri mă întrebam de regulă prea târziu, de regulă în timp ce strigam “aaaaaaa”, rugându-mă de copaci să se dea la o parte. Defapt cine nu a condus o bicicletă fără frâne, singura modalitate de oprire fiind metoda Flinstone?

Astenie de primavara

.. sau altfel nu-mi explic cum am ajuns sa scriu din an in Pasti pe blog. Cert e ca dimineata un ochi e mai lenes decat celalalt, ca ai unei papusi culcate. Ziua sunt mahmur ca dupa o zi si-o noapte de chef, iar seara ca un postas obosit.

Primavara - Pieter Brueghel cel TînărDin fericire, afara e soare de doua zile si incet-incet, totul se dezmorteste, inclusiv eu. Vecinii s-au apucat sa lucreze gradinile, si parca nimic nu s-a schimbat de la Brueghel incoace 🙂

Cand voi fi mare

Cu totii visam cand suntem copii, la ce vom fi cand vom fi “mari”. Adesea “vreau sa fiu mare” e un scop in sine si intr-o zi ne trezim “mari” doar ca sa realizam ca suntem mici copii intr-un club mai mare, al “oamenilor mari”, cu regulile sale complicate si de neinteles. Cand eram eu elev in clasele mici, ni se cerea sa facem compuneri despre ce vrem sa fim cand vom fi mari, in care sa justificam alegerea noastra. Nu stiu cum e acum, dar pe vremea mea era o inflatie de viitori cosmonauti, doctorite, soferi, otelari si macaragii. Eu nu mai stiu ce vroiam, pt ca imi amintesc ca eram cam nedumerit si pana la urma am zis ca pt ca oricum, in anul 2000 toata lumea va zbura in cosmos, va fi nevoie de cosmonauti, iar eu, fireste, vreau sa conduc o nava spatiala.

Defapt viata nu te intreaba niciodata ce vrei. Te arunca ca pe o bila de pinball si tu speri ca destinul, jucatorul, sa te arunce catre jackpot fara prea multe coborasuri si lovituri suplimentare. Continue reading