Tag Archives: democratie

Din nou la scoala

Posted on by

Răspund Oradeanului, la articolul său despre şcoala din România.
De o vreme m-am plictisit de bloghing, pentru că nu mai găsesc subiecte interesante de comentat. Nu prea mai am răbdare să le caut, şi asta e adevărat.

Ce am observat e că în septembrie revin ştirile sezonale, cu subiect şcoala şi starea precară a şcolilor. Anul ăsta am fost foarte plictisit să mai urmăresc în detaliu aceleaşi ştiri ca şi în anii trecuţi: şcolile acelea tip grajd, cazuri sociale de copii fără perspectivă, profesori indiferenţi şi tâmpi, situaţii pentru care nu se face nimic. Apoi în contrast, revin discursurile politicienilor noştri dezgustători, ipocriţi şi plictisitori, care vizitează la deschiderea de an şcolile “renumite” unde totul este nou, frumos, modern, dar parcă fals şi trucat prin festivismul de tip comunist.

Mă irită toate discursurile prin care ne amintim la modul laudativ de şcoala comunistă, fără a uita că trăim într-o realitate în care un sistem similar nu mai este posibil. Defapt tot ce avem este moştenit şi datorat şcolii de tip comunist – societatea de azi este produsul ei. Realitatea urâtă despre care scrie Orădeanul se datorează sistemului putrezit peste care s-a construit învăţământul de după 1989 cu oamenii din acel sistem. Părinţii elevilor de azi sunt elevii acelui sistem.

Atunci era “mai bine” pt că se învăţa mai multă carte şi se făcea mai riguros, cu metotdele alea comuniste de atunci, pe care acum nu le mai poti aplica în democraţia anului 2007. Trebuie să facem cum fac aia in occident, de care râdem că sunt inculţi – paradoxal – de vreme ce învăţământul nostru e la pământ. Acum sunt excluse pedepsele corporale, bătăile şi injuriile din partea profesorilor. Când eram elev, cafteala era ceva relativ comun, dacă uitai o formulă sau erai neatent la oră primeai o palmă, un liniar peste cap, sau erai tras de urechi. Cei mai răi erau puşi la colţ în spatele clasei, cu faţa la zid sau în genunchi. Atunci era OK să îţi baţi copilul pentru note mici, iar mulţi părinţi încurajau tacit sau direct profesorul ca să le “corecteze” odrasla dacă nu ştia lecţia sau dacă nu era atent. Învăţai de frică dacă nu îţi plăcea. Nimeni nu reclama un profesor pentru că îşi bătea elevii sau pentru că îi jignea.
Uniforma era o chestie obligatorie şi erai aspru pedepsit pentru orice abatere vestimentară sau cosmetică – nu exista să te fardezi, să îţi schimbi culoarea părului, sau ca baiat să ai plete sau să îţi razi părul în fel şi chip.

Acum, acei elevi sunt profesori şi părinţi. Normal că un părinte nu mai vrea ca copilul lui să treacă prin aceleaşi lucuri. Toţi copii care au trăit austeritatea lui Ceauşescu acum încearcă să ofere tot în surplus copiilor lor şi mai mult, să îi ferească de tratamentele primite de ei în trecut. Mă îndoiesc că mai sunt azi mulţi părinţi care îşi bat copii pentru note, sau care îi silesc să tocească lecţii şi poezii interminabile. Acum există meditatori, manuale alternative. Care părinte de azi ar mai fi de acord cu pedepsele corporale de pe vremuri? Timpurile s-au schimbat şi acum nu se mai face carte cu forţa ca pe vremuri. Atunci erai dus cu forţa la teatru sau operă. Acum ţi se oferă variante, pentru că nimeni nu mai e obligat decât la 8 clase de şcoală.

Elevii sunt figuranţi pentru că aşa i-au educat părinţii, pentru că trăim într-o tranziţie a valorilor şi a sensurilor în viaţă. Dacă demult era bine şi frumos să fi macaragiu sau betonist, pentru că ţara te chema la muncă, azi toţi vor facultăţi (una e puţin deja, orice Gheorghe are o facultate) sau firme prospere, dacă se poate obţinute fără muncă. Profesorii sunt proşti pentru că doar cei mai slabi ajung în învăţământul prost plătit şi bolnav ca sistem, restul mai capabili ajungând să aibe un job mult mai bine plătit şi respectat. Aţi observat că azi meseria de profesor se bucură de tot mai puţin respect, fiind asociată cu corupţie şi incompetenţă? Oare de ce? 😉

Şi atunci nimic din ce vedem nu este de mirare şi nici măcar de indignare. Este un rezultat firesc a trecerii de la un sistem la altul, mai ales atâta timp cât învăţământul românesc nu a avut o anume tradiţie de continuat. Normal că este deplorabil şi că este păcat, mai ales pentru că realizăm cât de în urmă suntem şi cât de hilare sunt anumite situaţii de la noi. “Şcoala românească” este un mit, trebuie renunţat la el şi construit unul pe lucruri concrete şi nu pe amintiri nostalgice. Da, pentru mine şcoala comunistă a avut farmecul ei, pentru că erau multe restricţii şi parcă era mai palpitant când faceai o prostie, dar nu a fost ceva minunat. Acum mă bucur că nu sunt elev, că nu mai sunt student şi că nu am copii pe care să îi trimit la şcoală. Hai zi-le domnule Tăriceanu, Băse, Geoană şi care mai sunteţi cum mai e cu şcoala, să vedem cine vă mai ascultă.

Nu-mi plac cei care nu înţeleg democraţia

Posted on by

Există o categorie numeroasă de oameni în România care nu înţeleg democraţia. De câte ori aţi auzit spunându-se imperativ, “dar e democraţie”, adică faci ce vrei. Eu aud vorbele astea de multe ori. Democraţia pentru acest tip de român înseamnă libertatea de a continua cu aceleaşi obiceiuri proaste din comunism, dar fără teama de posibile consecinţe. Prima “lecţie” de democraţie învăţată în 1989 a fost că puteam să înjurăm pe oricine, de la Ceauşescu în jos fără frică şi adesea cu un sentiment de “mai bine”. Înjuratul ne elibera de complexe, ne decongenstiona şi ne simţeam mai bine, ca după o constipaţie lungă şi chinuitoare.
Îmi amintesc plăcerea de a striga “ole, ole, Ceauşescu nu mai e” şi pofta cu care rupeam poza conducătorului iubit, pe care o batjocoream apoi în nenumarate moduri plastice sau prin multe alte modalităţi ingenioase. Defapt aveam cu toţii o energie latentă impresionantă pentru a distruge şi a răsturna valori, pe care ne-o descopeream şi manifestam dezinvolt. Democraţie era să fi FSN-ist şi să terfeleşti personalităţile istorice ale PNŢ sau PNL, precum Coposu, Raţiu Câmpeanu sau regele Mihai. A fost sublim să răsturnăm şi să dăm jos un sistem, numai că momentul trecuse iar euforia şi “senzaţia tare” persistau. Jos cutare, jos ceve sau cineva – cu asta ne-am început democraţia. S-a dat liber la tot – la înjurat, la ţipat, la furat, şi mai mult – s-a dat liber la Dumnezeu: “cum dom’ne, nici acum nu crezi în D-zeu, când e democraţie?” îl întrebau cunoscuţii, foşti atei cu carnet roşu, pe tata, care era ateu convins dinainte de comunism.

Azi ne plângem de felul în care ne regăsim în România democratică şi mulţi suntem nemulţumiţi a priori de tot ce se întâmplă, uitând de unde am plecat şi că având un astfel de start, este firesc să fim aici. Nu trebuie să ne şi asumăm prin fatalism “condiţia”, dar cred că ajută să înţelegem, pentru a ştii ce să schimbăm.

Ne amăgim când credem în autoritatea care domnea înainte de 1989. În România comunistă, frica era singura autoritate care regla nevăzut societatea, şi nu miliţia, partidul sau securitatea. Acestea erau nume, instituţii care îşi făceau treaba, dar renumele lor era cu mult exagerat în rândul oamenilor. Frica de a fi prins, penalizat sau turnat era mai mare decât frica de miliţian, activist, sau securist. Aceştia au rămas cu toţii după 1989, dar frica a murit odată cu Ceauşescu. Atunci am crezut că totul e posibil, iar mulţi au crezut într-o reciclare a valorilor morale, precum răsturnarea sintagmei “sărac dar cinstit” în “bogat şi şmecher”.

Aud discuţii prin care se înţelege că e democratic să îţi înşeli soţia, să zici una şi să faci alta, să laşi mizerie pe spaţiul verde, să rupi flori de pe spaţiul public, să culegi fructe din grădina “nimănui” – adică a unui vecin de bloc – să spagi pereţii fără proiect şi aprobare, să construieşti abuziv, să îţi parchezi maşina oriunde, să dai muzica la maxim… în general să faci ce vrei, chiar şi să iei şpagă sau să furi. Democraţia pentru unii, din pacate mulţi, înseamnă libertatea prost înţeleasă de a face orice, cu un aer de superioritate faţă de cei pe care îi deranjezi sau îi privezi de anumite lucruri, la care au cu toţii dreptul în mod egal.

După 1989 a apărut o altă “autoritate”, pe nume Nimeni, care lucrează în avantajul celor care ştiu să “se descurce”. A te descurca este noua virtute a “democraţiei”, un fel de revenire la situaţiile de selecţie naturală din comuna primitivă. Nimeni este ocrotitorul celor care “se descurcă”, pentru că ei se bazează mereu pe faptul că nimeni nu intervine atunci când aplică “democraţia” lor de mahala. Bunul public este al nimănui, florile din faţa blocului sunt ale nimănui, deci am dreptul să le iau ca să le vând la colţ de stradă, în general nimeni nu îmi va face sau zice nimic, indiferent ce voi face… aşa gândesc aceşti “democraţi” din cauza cărora ne dorim dreptăţi apocaliptice şi invocăm totalitarisme.

Azi majoritatea a realizat un adevăr foarte apăsător – şi anume că nu mai avem timp pentru a aştepta la realizarea viselor sau aspiraţiilor noastre – că oricum, am aşteptat prea mult şi pentru mai nimic. Timpul trece şi lumea din jurul tău prosperă, dar stai, am şi eu acelaşi drept la bunăstare şi fericire! Cuţitele s-au ascuţit, iar lumea este tot mai acidă în a-şi etala valorile societăţii de consum, bunăstarea prost înţeleasă şi apartenenţa la o clasă socială cât mai bogată. Cu cât ai mai mulţi bani, ai parte mai multă “democraţie”, de mai mult “nimeni” – omul cu bani la noi e intangibil, face ce vrea, fără repercusiuni. În afara graniţelor, românul cu bani e un anonim cu ciocu’ mic, pentru că “dincolo” e o altfel de democraţie, dar pe care nu o înţelege cu toate că o respectă.. de frică.

E bine că frica este această lecitină a conformării în egalitate şi normalitate. Îmi doresc mai multă şi la noi.