Au şi ei săracii lor!
În poză o vedem pe Michelle Obama făcând voluntariat (un concept străin politicienilor noştri) servind supă săracilor fără job şi casă. Totuşi, acest “sărac” are un telefon Blackberry de 500$ pentru a imortaliza-o pe soţia preşedintelui SUA.
Aşadar, nu numai românii au sărăntoci cu limuzine înghesuite între blocuri şi amărăşteni cu iPhone fără cenţi de bip. Vorba aia… sărac, dar mă respect!
Dacă acum aproape 20 de ani revoluţia română se transmitea în direct la televizor, iată că vremurile s-au schimbat şi putem asista la revoluţii în direct pe bloguri şi… twitter, platforma de blog tip SMS, cum o numesc eu.
De foarte multă vreme mă uitam la Iran pe hartă ca la un butoi cu pulbere care stă să explodeze, şi iată că tensiunile interne ale acestei ţări, probabil cea mai complexă din lumea islamică, încep să iasă la iveală cu ajutorul internetului. Statisticile arată că Iranul este ţara cu cele mai multe bloguri, comunitate care s-a dezvoltat ca o reacţie la cenzura din presă şi televiziune. Faptul că guvernul iranian se teme de bloguri arată puterea blogurilor de a răspândi idei şi opinii, totodată creând mici comunităţi online reformiste şamd.
Ştirea care m-a amuzat cel mai tare e că guvernul american a rugat compania ce deţine Twitter ca să îşi amâne revizia, pentru ca iranienii să poată comunica cu presa occidentală despre revoluţie, transmiţând o mulţime de evenimente la care presa nu poate avea acces. Preşedintele Obama a întărit la rândul său faptul că iranienii trebuie să fie lăsaţi să se exprime, (adică băieţii de la twitter să ţină serviciul online), că de, până la urmă 140 de litere sunt mai bune decât un pumn în gură, nu? 🙂
Părerea mea e că americanii încing spiritele acolo, în încercarea de a destabliza Iranul şi de a crea un curent pro occidental pentru a evita un conflict de tipul Irak, dar rămâne de văzut ce “merite” va avea Twitter în toată povestea asta.
“Da-le oamenilor ceva in care sa creada si te vor urma” – era o replica intr-un film. Intr-o perioada de incertitudine si instablitate (a se citi “criza”) oamenii au si mai multa nevoie de un suport ideologic si moral. Buricul crizei mondiale, SUA, a gasit acest sprijin, in Barack Obama, un presedinte simbol pentru puterea de schimbare a Americii. Americanii sunt un popor de moral, deoarece moralul i-a ajutat sa treaca cu bine peste momentele cheie din instoria lor. Astfel Obama este presedintele care deocamdata nu a facut nimic, dar de la care toata lumea, inclusiv cei care urasc America, asteapta sa fie solutia tuturor problemelor. Barack Obama are avantajul de a fi acel om, agreat de marea majoritate pe plan intern si international, care vine si da tonul – “oameni buni, la treaba!”.
Desi lumea nu stie mare lucru despre el, este evident ca este foarte diferit de ce a fost W. Bush, pentru ca, probabil, mai prost nu se poate. Deasemenea, iata unul din putinele cazuri in care a fi de culoare e un avantaj, deoarece acest presedinte va fi cu siguranta abordat si tratat ca un altfel de lider, de tip nou, pe care il da America.
Nu sunt stressat de fenomenul crizei, dar am inceput sa o vad si eu prin contactele cu diverse firme cu care colaborez sau doar interactionez. Lucrurile parca stagneaza, si cu toate ca toti vor sa munceasca, nu e la ce – totul se recalculeaza si redimensioneaza in jos, magazinele incearca sa vanda orice, la preturi cat mai mici, doar doar cineva va cumpara. Totusi ce e mai ingrijorator, este efectul psihologic. Chiar daca nu esti constient de aceasta recesiune, faptul ca auzi in stanga si in dreapta, si uneori vezi cu ochii tai anumite lucruri (magazine goale, firme inchise, oameni disperati din cauza creditelor) iti coboara moralul si incepi sa faci criza vinovata de orice, chiar si de propria stare de spirit. “N-am chef de lucru, doar e criza”. De asta avem si noi nevoie de un Obama si de o alegere care sa ne faca sa credem din nou in sansa noastra, asa cum fac acum americanii.
Inchei cu un citat foarte actual din Karl Marx, parintele comunismului:
“Detinatorii de capital vor incuraja clasa muncitoare sa cumpere din ce in ce mai multe bunuri scumpe, case si tehnologii, impingand-o sa ia din ce in ce mai multe credite scumpe, pana cand datoriile lor vor deveni insuportabile. Datoriile neplatite vor duce la falimentele bancilor, care vor fi nationalizate, iar statul va trebui sa o ia eventual pe calea care duce la comunism.” (via Serban Huidu)