Ancorarea în mediocritate

C onfruntat de fani şi public după eliminarea prematură din Campionatul European, Piţurcă nu se gândeşte să renunţe la naţională. Deasemenea jucătorii şi diverse nume din fotbal îi iau apărarea. Mă rog, nu vreau să îl hulesc acum, dar echipa sa a avut o prestaţie lipsită de glorie pentru că n-am câştigat nici un meci, iar egalurile, chiar şi cu echipe mari, nu se pot considera victorii decât dacă ne-ar fi calificat în fazele superioare.

În România, conceptul de demisie de onoare continuă să fie ca un fenomen paranormal, de care crezi că există, auzi de la alţii, dar nu îl vezi niciodată. Continue reading

Oportunismul independenţei politice

Am urmărit cu un oarecare dezinteres rezultatele alegerilor din capitală, pentru că, sincer nu mă interesa cine iese. Mi s-a părut mai interesantă ştirea cu primarul reales în ziua în care a murit, şi cea cu candidaţii care au acumulat exact acelaşi număr de voturi. Cel puţin aşa învăţăm şi noi că fiecare vot e important.

Revenind la alegerile din Bucureşti, mi se pare un rezultat hilar, nu pentru că aş fi vrut să iasă PDL cu Blaga, ci pentru că mie dl. Oprescu nu-mi pare deloc independent. În democraţie, există candidaţi independenţi, cel puţin teoretic, dar cu cât miza creşte mai mult, gradul de independenţă scade şi lumea începe să se întrebe cine te susţine din umbră. Rezultatul e hilar pentru că PSD nu a fost în stare să câştige cu blazonul lor roşu, şi ca să câştige, a trebuit să se dezică de un posibil candidat, ca acesta să candideze “pe cont propriu”, chipurile apolitic. Realitatea e că Oprescu a simţit “trendul” înainte să îl oficializeze, şi mizând pe lehamitea alegătorilor faţă de culorile politice, a ales varianta candidatului independent, care odată ales poate jongla mai mult decât un primar politic, lucru ce convine de minune şmecherilor de milioane de euro din capitală. Continue reading

Concluzie alegeri locale

În sfârşit s-a încheiat tevatura electorală pe plan local, sau cel puţin în oraşul meu şi câteva altele. Mă aşteptam ca electoratul să fie şi mai pasiv decât s-a dovedit şi să sancţioneze prin indiferenţă absenteism lipsa de perspective şi interes faţă de cetăţean din partea unor edili. În schimb, în unele oraşe sau localităţi, lumea s-a mobilizat, iar unii candidaţi au ieşit învingători din primul tur cu procente record.

Deşi am fost la vot, m-am dus aproape în silă, şi numai pentru că este un drept pentru care s-a luptat murit în 1989 şi prin care putem îmbunătăţi lucrurile, sau măcar, să nu le lăsăm să se înrăutăţească. Am fost foarte indecis, şi am votat prin eliminare, adică m-am orientat după cei pe care nu i-aş vota, iar după acest “triaj”, am ales “răul cel mai mic” dintre cei rămaşi. Apoi am votat cu formaţiunea din care făcea parte cel ales peste tot, ca să nu fie balamuc în administraţie, pe modelul Bucuresti.

Eu sunt sceptic în legatură cu faptul că un singur om, chiar şi capabil (asta rămâne de văzut) poate schimba mult în oraşele româneşti, pentru că schimbările pe care ni le dorim necesită o mentalitate diferită din partea tuturor celor implicaţi în administraţie, nu numai primarul, mentalitate ce se întâlneşte cu greu la noi. Vedem în oraşele occidentale mentălităţi competitive, manageriale: transformarea oraşului într-o afacere turistică benefică pentru oraş şi cetăţeni, crearea unui brand al oraşului, axarea pe simboluri locale, preocuparea pentru mediu şi ecologic, şi cel mai important – satisfacţia cetăţeanului şi a străinului care trece prin oraş. Oare când vom vedea lucrurile astea şi la noi?

Impresii despre Summit

Vrând nevrând am aflat cam tot ce se putea despre summit-ul NATO de la Bucureşti prin faptul că televiziunile noastre au repetat în continuu toate știrile, de la cele mai importante, la momentele hilare sau total neesențiale. Dar lăsând la o parte câinii vagabonzi flămânzi de mașini blindate, trebuie să recunosc că într-un fel m-a impresionat acest eveniment din mai multe puncte de vedere.

Cu toate implicațiile politice deosebit de complexe si importante, n-am putut să nu remarc o mare ironie a istoriei, legată de Casa Poporului. Continue reading

Blogurile şi politicienii

Observ că tot mai mulţi politicieni îşi fac, sau mai bine zis plătesc oameni pentru un blog “personal”. Am vizitat câteva bloguri de gen, precum al Elenei Udrea, al lui Năstase şi mai nou, al lui Iliescu, din care n-am înţeles nimic.

În primul rând le găsesc foarte insipide, chiar şi din punct de vedere grafic, pentru că la banii lor îşi pot permite să dea un ciubuc la un băiat care să le facă o temă personalizată sau măcar să modifice una mai puţin cunoscută, ca să avem şi noi impresia de original. Cât despre conţinut, îmi vine să casc dacă îmi amintesc, dar în linii mari, conţinutul se rezumă la verzi şi uscate întinse pe articole interminabile.

Nu ştiu de ce vor să pară foarte elitişti şi filozofi – am observat că mulţi când îşi deschid un blog au tendinţe de a filozofa şi a părea interesanţi – în loc să fie mai naturali şi cu mai multă identitate, pentru că, până la urmă, populaţia votează oameni şi nu idei (deşi politicienii cred invers).

Deci nu îmi plac blogurile lor, iar când am să găsesc un blog interesant de politician, am să vă anunţ. Fiţi pe fază! 🙂