Pe ce sa cheltui banii (leapsa)

Am primit-o de la Maddy – pe ce ai strica banii daca ai lua un credit (ce ciudata idee). Pai manat de dorul imbogatirii subite, m-as duce la prima agentie loto si as cumpara de toti banii loz in plic :)) De curand am descoperit o noua marca de pufuleti simpli Star Foods care imi plac, si deci, cu banii castigati din loz in plic, mi-as lua pufuleti si o sticla de cola. 😀

Capri - belvedereIn realitate, imi doresc foarte mult sa calatoresc si sa vad locurile despre care am citit sau pe care le-am vazut la televizor cu gura cascata. Un astfel de loc a fost insula Capri de langa Napoli, unde vrand nevrand reinveti notiunea de culoare albastra. Este un loc minunat, unde merita sa te intorci. Defapt fiecare calatorie e un prilej de a te imbogati spiritual, de a te intoarce cu ceva mai mult decat doar cu niste bagaje umplute cu haleala si bauturi specifice locului. Unii se intorc mai intelepti, altii nu. Fiecare dupa posibilitati 😉

Bancnotă de 100 de miliarde de dolari

Iniţial am crezut că e o poantă sau o greşeală dar e adevărat. Capital scrie cum în Zimbabwe s-a ajuns la tipărirea bancnotei de 100 de miliarde (!) de dolari (dolari autohtoni, mai slăbuţi) în condiţiile în care un burger costa 50 de miliarde de dolari. Republica africană se confruntă cu o hiperinflaţie de mulţi ani, un record fiind rata anuală de 3714% din 2007. În iulie 2008 un dolar american valora 425,276,250,000 de dolărei zbw. Până ce voi termina de scris articolul ăsta, suma va creşte 🙂

Nebunia de la loto

Azi am fost uimit de ce coadă imensă era la o agenţie loto oarecare din oraş – coada era lungă în stradă, iar înauntru probabil forma un cârnat înghesuit, cum se practică pe la noi.

Lumea joacă în general la loto, dar este interesant că atunci când este report, şi deci “un pot” foarte mare, toată lumea joacă. Ce este şi mai interesant pentru mine e că multă lume “investeşte” sume importante doar pentru o singură extragere, jucând variante combinate scumpe sau zeci de variante simple, când probabilitatea de câştig este inimaginabil de mică – teoretic sunt aproximativ 10,4 milioane de variante posibile. Oricum, şi dacă (presupunând) s-ar cumpăra 10 milioane de variante, asta nu înseamnă că se şi joacă 10 milioane de variante diferite, şi de asta sunt săptămâni când nu câştigă nimeni.

Eu cred că pt românul de rând, probabilitatea de a obţine într-un an 100 de mii de euro este la fel de mică, prin ordin de mărime, cu cea de a obţine 1 milion sau 6. Pentru un om relativ sărac, chiar şi un câştig de 100 de mii de euro ar însemna o avere de neconceput, dar mai un milion. Şi totuşi, multă lume nu joacă decât atunci când e un câştig “fabulos”, de mai multe milioane de euro, când joacă foarte multă lume iar şansele de a împărţi un eventual premiu sunt mai mari, fiind în stare să ia bani împrumut pentru variante de 50 de ron, în loc să joace şi când sunt câştiguri “mai mici”, adică de 1 milion de euro 🙂

Probabil se gândesc – e, pentru un milion de euro nici măcar nu merită să joc, dar pentru şase, hai să încerc, că poate nu îmi strică.

Există destui bani?

Aaron Spelling’s manor

Iară scriu despre bani, dar azi am un fix. Citeam într-un ziar despre casele celor mai bogaţi oameni din lume şi de oameni care au salarii anuale în dolari din 8 (opt) cifre (pentru cei cu matematica în pioneze, asta înseamna sute de milioane dă dolari). Mă întreb, există pentru cineva o sumă sau un nivel de bogăţie care să reprezinte un maxim, încât să zică, gata, am destui bani, destule case, maşini, bunuri, încât nu mai îmi trebuie nimic.

Mulţi pe care îi cunosc zic că nu îşi doresc milioane de dolari (pe unii îi sperie gândul de a avea foarte mulţi bani), dar fără excepţie îmi spun “doresc să am atâţia bani încât să duc un trai decent”. E o formulă foarte cunoscută, dar definiţia traiului decent variază de la un om la altul foarte mult. Pentru unii decent este să ai bani de medicamente, iar pentru alţii să ai o vilă şi măcar 2 maşini. Sunt şi aceia care consideră un trai decent situaţia în care au un venit asigurat care le permite să nu mai muncească toată viaţa. Eu unul m-aş plictisi teribil dacă aş trăi şi n-ar trebui să fac nimic toată viaţa. Deregula urăsc cuvântul “trebuie”, dar uneori e bun, pentru că mă mai scoate din amorţeala de a sta şi a nu face nimic. Şezutul pe bancă în faţa blocului şi contemplarea buruienilor ce cresc pe cei 5 metri de pământ ai blocului este un obicei iubit în România.

Dar revin la cei care prin diferite mijloace, prin merit sau nu, au ajuns extrem de bogaţi. Aaron Spelling avea casa din imagine, de cel putin 120 de camere. Iar el era singur cu nevastă-sa şi cu fiică-sa care oricum stătea în vilele ei, pe rând sau deodată, cum putea şi ea săraca. Dar mă întreb, la ce i-a folosit palatul ăsta şi la ce bun a dat aproximativ 30 de milioane de dolari pentru construcţie, ca imediat după ce a murit, nevastă-sa s-a grăbit să o vândă, probabil pentru bani de medicamente.

Chestia e că omul trăieşte, trage tare, sau parvine cu sârg, adună bani, apatamente, maşini, bunuri, suveniruri, iar după ce moare se duce pe lumea cealaltă într-un costum ieftin, nici măcar cu buletinul la el. Dacă faci diferenţa între momentul naşterii şi cel al morţii, singurul câştig e un costum de mort şi după obiceiuri, niste bani care oricum nu sunt convertibili “dincolo”.

Eu nu mă întreb acum pentru ce trăim, ci dacă bogăţiile au cu adevărat valoarea pe care oamenii le-o dau. Ce poţi face cu zeci de miliarde de dolari, tu un singur om? Ce fac cei care au salarii de sute de milioane de dolari? Ei cum îşi fac piaţa? Oare cumpără pâinea la franzelă sau cu tot cu brutărie? Ce faci când ai mai mulţi bani decât toţi locuitorii unui oraş obişnuit la un loc? Ai putea să le plăteşti la toţi facturile la telefon sau să iei pizza pentru tot oraşul. Sau ai putea să bei singur un whiskey într-o vilă cu 100 de camere goale, gândindu-te la următorul pahar pe care să îl bei. Ai bani dar dacă te tai, sângerezi ca un sărac, pentru că tot om eşti, cu 7 sau 2 zerouri la salar.

Eu cred că fiecare om e parte dintr-un incomensurabil puzzle viu dar majoritatea nu conştientizează “piesele” din jurul său. Sunt oameni totuşi pe care îi apreciez foarte mult, şi anume cei care au înţeles că se poate ca plăcerea de a dărui să fie la fel sau chiar mai mare decât plăcerea de a avea şi de a obţine bunuri. E o chestie să dai, mai ales necunoscuţilor. Cineva îmi zicea că poate fi şi un orgoliu, o altă formă de orgoliu, anume de încerca o formă de superioritate dumnezeiască asupra celor mai neavuţi, o formă de a umple un complex de insecuritate, probabil. Şi dacă ar fi aşa ce… din partea mea să fie cât mai “insecuri” cu putinţă.

Cât ar fi pentru voi “destul”? Ce aţi face cu “destui” bani? Ar fi vreodată destui?

Bani şi fiţe

Aţi cumpărat vreodată un obiect nu atât pentru că aveaţi nevoie de el ci pentru ca să se “vadă” că îl aveţi, ca să fiţi mai “trendy”? Indiferent de răspuns, sigur aţi văzut mulţi oameni care poartă anumite accesorii sau îşi arată cam ostentativ anumite lucruri, precum un ceas foarte scump sau ultima achiziţie din domeniul GSM (cred nu e prea “cool” să ai Zapp).

Am observat că există nevoia de a afişa şi dovedi (prin posesie) apartenenţa la un anumit statut, preponderent la cel de om cu foarte mulţi bani. Nu mă număr printre cei cu idei similare socialismului utopic şi nici nu am ceva cu oamenii bogaţi. Totuşi, trebuie să nuanţez şi să spun că îi apreciez doar pe aceia care îşi merită într-un fel sau altul averea, fie că au muncit-o sau au câştigat-o prin performanţe şi excelenţă într-un domeniu, precum sport, afaceri, actorie, artă, muzică şi aşa mai departe. Aceşti oameni sunt deosebiţi adesea prin faptul că nu au fost dintotdeauna bogaţi şi îţi pot povesti de sărăcie sau de condiţii modeste de trai fără o atitudine de superioritate. Hagi a jucat fotbal pe maidan cu o minge de cârpă. Bill Gates a început într-un garaj. Yahoo! a fost conceput de nişte studenţi într-un laborator obişnuit de facultate. Fiecare a plecat de la un început banal, din situaţii în care ne putem regăsi, dar ceea ce majoritatea nu putem face, e să le ajungem performanţa. De asta ei sunt de admirat, şi nu averile lor.

Dar nu îi suport pe cei care s-au trezit cu mulţi bani fără ca să facă nimic pentru ei şi consideră că doar având avere, au un statut şi se pot comporta cu superioritate. Veritabilii avuţi sunt cei de mai sus, cei care au ajuns meritoriu la bunăstarea lor, care e cel puţin o recompensă firească pentru activitatea lor. Ei au un statut nu pentru numărul de zerouri ci pentru că au fost mai deştepţi sau mai buni decât restul lumii care au vrut să ajungă acolo dar nu au ştiut sau nu au putut. În schimb, cei de bani gata, sau trăgătorii de tunuri, cred că banii te pot face cineva şi dacă eşti un anonim. Haina îl face pe om şi pentru că omul îşi poate permite acea haină. Dar un hoţ într-o haină e doar o cioară vopsită.

Şi m-am plictisit să îi văd. De ce? Mai ales pentru că sunt mai ostentativi decât bogaţii veritabili, şi asta pentru că le lipseşte experienţa creerii banului şi cultura valorii în general. Nu îmi plac parveniţii şi cei care aşteaptă să le pice ceva. Aproape fără excepţie aceşti oameni trăiesc şi se poartă total iresponsabil. La ei totul, orice problemă, se rezolvă fie cu bani fie prin tata, mama sau alte rude mai influente. Şi nu îmi plac oamenii care fug de responsabilitate. Sunt laşi şi mici în maşini mari şi frumoase, se plac doar pe ei deşi se raportează mereu la ceilalţi. Îşi cumpără lucruri care să îi încadreze într-o castă, se afişează cu ele cu zgomot şi vanitate. Sunt egoişti pentru că sunt prea generoşi cu ei înşişi şi prea preocupaţi de a avea şi de a obţine ca să mai aibe timp pentru a da.

Cu bani nu poţi cumpara dragoste, dar poţi avea femei la indigo, pictoriale ambulante şi artificiale, dragoste mimată, relaţii pentru tabloide şi plăcerea de a fi folosit dar satisfăcut în acelaşi timp 🙂
Sunt frumoşi banii atât timp cât nu devin un mijloc de a-ţi manifesta frustrările din copilărie şi complexele, care din păcate nu se pot depăşi cu averi. Sunt frumoşi banii cât timp poţi fi iubit şi avea prieteni pentru ce eşti şi nu pentru că îi ai sau nu.