Vara 2007

Gagici la mare

Îmi place vara. Printre lucrurile evidente verii există şi stări bacoviene, precum cele ale poeziei Cuptor (cei cu bacul tresar probabil). Unii sunt mai împuţiţi vara, la propriu şi figurat, căldura arzând şi uscând logica într-o sumă de reacţii temperamentale şi pripite. Gândurile sunt fie adormite de relaxarea plăcută a trândăvelii generale de vară, fie agitate de stresul termic şi aglomeraţia din mijloacele de transport în comun.
Vara şi anticipaţia vacanţei mult visate îmi dă de fiecare dată sentimentul că aceste luni sunt momentul în care totul se reia de la zero, timpul unui nou început. Probabil anii de scoala ne formează unora această condiţionare, şi mai mereu, vara este când pentru unii o bucurie, când pentru alţii un chin. Aproape în fiecare an cunosc pe cineva care are examene, admitere sau bac – tensionate linii de start sau de finiş ale tinereţii – situaţii în care am fost şi eu de atâtea ori. Tot vara apar cele mai multe tentaţii, adesea nesănătoase sau imorale, aşa cum este o tentaţie adevarată. Cu cât ai mai mult de învăţat sau de lucrat, cu atât tentaţia e mai mare. Îngheţată la kilogram şi gagici la mare, la soare. Nu mai ştiu câte beri am baut. Hei, am zburat cu maşina şi n-am murit. Cum o chema pe aia cu care am fost ieri? Ce zi a fost ieri defapt? Cum am ajuns eu la mare? 🙂

În general ce faci vara este foarte important pentru că este subiectul multor discuţii cu prietenii sau colegii până la Revelion sau vara următoare – un bronz nou de la greci, un dezmăţ total la mare, nişte juleli de pe munte, o sesiune fără restanţe, admiterea la o facultă, o alta relaţie, cumpărături de la Veneţia sau un simplu bronzat cu mâneci şi ceas, tipic omului care şi-a făcut concediul la servici. Vara toată lumea vrea să facă ceva, dar să nu fie muncă. Mai degrabă aleargă la cross decât să lucre ceva la umbră.

Vara contrastele se îmbină cel mai mult şi cel mai plăcut – cald cu rece, sexy cu vulgar, preţurile umflate cu distracţia, transpiraţia cu parfumurile, gagica de la meteo cu vremea torida şi tot aşa. Nopţile sunt mai scurte, deci ne odihnim mai puţin şi mai prost, cu ajutorul ţânţarilor şi a căldurii. Ne rămane suficient timp ca să ne bucurăm de vara!

Furtună într-un strop de apă

Azi am dat întâmplător peste ce scrisesem acum un an. Ciudat, deşi atâtea lucruri s-au întâmplat parcă am revenit la aceeaşi senzaţie care m-a făcut să scriu “Aztăsi snut cnofuz şi ipmoisbil”. Azi am neliniştea unei picturi de Van Gogh şi parcă un strigăt mut de-al lui Munch mi-a rămas în gât.

Wheat Field with Cypresses Girl In The Woods
Întotdeauna mi-a plăcut să compar muzica cu arta plastică şi să “stabilesc” diferenţe majore între cele două arte. În timp ce muzica este o armonie universală care te poartă pe un ritm ca pe o cărare nebănuită, arta plastică îţi oferă instantaneu un cumul de senzaţii la care rămâi să contemplezi sau să le ignori. Poţi avea parte de un moment subtil de intimitate vizuală, în care nimeni să nu ştie ce te încântă şi unde te-ai regăsit. Poate te-ai pierdut pentru o secundă într-un patrat albastru, sau într-un triunghi galben, sau poate o zvâcnire cromatică a rezonat cu gândurile tale.

Am oprit radioul pe care îl simţeam repetitiv şi impersonal, ca să regăsesc un refugiu în câteva imagini. Au şi ele muzica lor: albastră, albă, galbenă, brună, dreaptă, curbă, şerpuitoare. Un lan de grâu simfonic, un cer din sunete de pian, o pădure Wagneriană. O lume care există doar atunci când e privită. Defapt muzica vine de la cei care deschid ochii şi se îndreaptă spre cei care închid ochii când o ascultă. Azi sunt în lumea mea şi totul este neînsemnat, precum un fir de praf într-un strop de ploaie dintr-o aversă. Trece repede.

Christmas on fastforward

Pooh xmas

Precis fiecare se uită pe calendar şi vede că mai e un pic şi vine Moşu’. Magazinele au început din octombrie să ne amintească de Crăciun, cu stocul rămas de anul trecut, pus la vânzare din nou, fără jenă. Din când în când, mă uit pe la blocurile din zona mea, ca să văd care şi-o mai făcut credite pentru termopane şi alte îmbunătaţiri de tip cosmetic la apartamentele astea de blocuri amărâte, pentru totdeauna gri şi ceauşiste. Acum, caut să văd diversele moduri prin care oamenii se pregătesc de Crăciun şi Anul Nou, agăţând la geam sau balcon diferite beculeţe, steluţe şi brăduţi desenaţi pe fereastră. Seara apartamentele astea, altfel impersonale şi cenuşii, prin o viaţă care are sens doar acum, înainte de Crăciun. Am observat că sunt la modă moşii alpinişti, mai ales la sedii de firme şi magazine. Am numărat vreo 10 moşi alpinişti, unii cu sac, alţii fără (probabil hoţi deghizaţi în moş).

Crăciunul e o mare nebunie. Oamenii devin automat mai agitaţi, pentru că “vin sărbătorile”. Nu ştiu de ce, dar termenul “sărbatorile” mă enervează. Sună ca o scuză pentru orice – “ştiţi cum e, vin sărbătorile..”. Oamenii în magazine se comportă ca nişte panicaţi. Cumpără orice, ca de – “vin sărbătorile”, apoi se plâng că nu au bani, că uite, “vin sărbătorile” şi nu avem cutare lucru. Acuma lumea scoate banu’ şi tichetele la modul cel mai serios, şi adesea se fac cele mai inutile cadouri, doar pentru că vine Crăciunul. Impresia mea e că nu mai e timp de nimic profund, totul se rezumă la cumpărături şi decoraţiuni. Lumea cumpără din nou aceleaşi compilaţii cu colinde ca şi anul trecut, din nou revine Hruşcă, Jingle Bells şi ho ho ho. Majoritatea care lucrează robotic, cu program până la 5-6 seara nici nu realizează că vine Crăciunul, că hei, acuma ar trebui să ne odihnim un pic… să fim altfel, pentru că nu e timp. Totul rămâne lăsat pe ultimul moment – Crăciun improvizat, pe fastforward, după care mergem din nou la lucru, pentru că pentru aia trăim.

Sărbători fericite.

Emoţie la sfârşitul toamnei

Flori uscate
A venit, a venit toamna.. şi nu a mai plecat. Se ceartă cu iarna pe un colţ din grădină. Azi, soarele ţine cu toamna, încălzindu-i culorile învineţite de suflul iernii. Uscate, florile din vară par ca nişte mumii care au biruit timpul, încremenite, aşteptând prima zăpadă. Totuşi, zăpada şi-a amânat ultimul cuvânt, iar soarele se joacă în continuare cu umbrele şi culorile din grădină. Doar crizantemele au rămas vedetele acestui spectacol mut şi ascuns de vegetaţia moartă. Pentru ele a mai ieşit odată soarele din ceaţă, pentru ele a mai cerşit o zi lui Decembrie.

Crizantema Nu stiu ce-i, dar e rosie

Şantier de toamnă

Tot oraşul e un şantier continuu. Peste tot se sparge câte o porţiune proaspăt renovată de asfalt, sau se nivelează o grădină gălbejită pentru a face loc unor maşini utilitare sau buldozere. Se schimbă reţeaua de termoficare, se schimbă şinele de tramvai, se pun alţi stâlpi şi se schimbă înjurături în trafic.

La mine în zonă se desfăşoară un şantier sinistru, în jurul unei prăpăstii săpate brutal în ceea ce era cu ceva timp în urmă stradă şi spaţiu verde. Totul arată ca o calamitate naturală, nicidecum ca o lucrare executată după un plan, de oameni. Groapa adancă de 6 metri este împrejmuită cu un capăt de sfoară, invitându-mă la priviri furişe către abis, unde regăsesc pungi de chips sacrificate şi alte “ofrande urbane” asemănătoare. Până la urmă e tot o groapă, un fel de coş de gunoi mai mare pentru cei încă nefamiliarizaţi cu tomberonul. Atitudinea generală este de nepăsare şi de ceartă a omului cu natura, şi aşa pe cale de dispariţie din zonele rezidenţiale, în favoarea patrurotatelor, pentru care trebuie păşuni late de beton şi zgură!

Noroiul a învins! Asfaltul, acum odihneşte biruit de stratul de noroi plimbat de camioane, buldozere şi cizmele muncitorilor. Covorul de frunze era trist dar autentic, dar a fost amestecat într-o tocană de noroi şi nisip ce păstrează totuşi formele geometrice dure ale roţilor de buldozer, peste care îmi e silă să calc. Mai încolo, unde mai era iarbă verde, noroiul s-a transformat într-un fel de stradă tocită şi lucioasă, aleea principală pentru toată lumea.

Nu există o demarcaţie clară.. totul se întrepătrunde, în special primitivismul. Înjuraturi, gunoaie, strigăte şi mult noroi. Un buldozer claxonează şi urmăreşte precum un taur un biciclist rătăcit pe aleea cu noroi. Mai un pic şi ajunge şi el în groapă. Alţi oameni se feresc pe margine, şi calcă în bălţile mizere create cu gabarit depăşit.

În faţa blocului, o nouă mutată a găsit momentul potrivit ca să îşi facă un loc de parcare pe locul unor tufe ornamentale răpuse de brumă. A dat şi ea o “antenţie” la “buldozerist”, care pentru nişte bani de coniac Unirea nivelează fără grijă grădina. Cui îi trebuie aprobare, doar e terenul nimănui. Grădina veştejită s-a transformat într-o întindere de noroi răsculat, amestecat cu crengi, frunze şi pietre. Acum toată lumea cu maşină e mulţumită, avem unde să ne punem maşina, şi nu mai trebuie să ne facem griji pentru capra, pardon, grădina vecinului.

S-a întunecat repede, cum e iarna.. iar noroiul e prieten cu bezna şi liniştea buldozerelor lăsate la voia întâmplării pe şantier. Totul e frumos şi bine, iar mâine va fi o altă zi.