În ultima vreme îmi vin o grămadă de idei şi subiecte pentru blog, dar nu ştiu cum se face că tocmai în acel moment al “revelaţiei” nu am timp să scriu sau sunt departe de calculator. De regulă când ajung la calculator şi am timp, constat că am uitat ce am vrut să scriu!
De câte ori nu vi s-a întâmplat la fel?
Îmi pare bine că lumea găsește articole vechi de ale mele, dar îmi place mai ales când se reacționează la ele. Demult scriam despre trendul deja înrădăcinat la noi de a amesteca româna cu expresii americănești decupate din filme și cultura de tip McDonalds importată de noi.
Iată reacție:
Scuze moi mai pe limbajul tau dar esti bou, primu lucru nu vad care e problema sa iti placa o alta limba inafara de romana, limba engleza parerea ma suna mult mai bine decat romana.
Deobicei foloseste o fraza in engleza pt. ca tia placut mult nu pentru ca sa fii COOL, dar normal ca sunt unii care vad raul si in faptu ca din ce in ce mai multi cunosc limba engleza si o folosesc.
Eu socotesc că înainte să încerci să combini două limbi, ar trebui să stăpânești măcar una din ele bine, atât scris cât și vorbit, dar cât timp nu ești în stare să vorbești și să scrii bine în nici una, nu poți fi penbil decât de două ori, odată în română și odată în engleză.
Sincer, fiecare să vorbească cum vrea, pentru că oamenii când vorbesc sunt mai ușor de deslușit, și e mai simplu să nu te complici cu cei care nu îți plac. Numai că mie personal nu îmi place când cineva vorbește ca și cum nu și-ar găsi cuvintele în românește, și aici nu mă refer la neologisme ci atunci când cineva vorbește când pe engleză (adesea prost) când pe românește, if you know what I mean. Imediat îmi amintesc de un bun prieten de al meu șvab care după 16 ani petrecuți în Germania, și vorbind numai nemțește, a mai uitat din expresiile uzuale românești și vorbea românește cu cuvinte nemțești, pentru că tată-meu știa nemțește și îl ajuta cu expresiile. Deci dacă vorbești amestecat nu ești deloc ”cool” ci mai degrabă ca unul din străinătate plecat, acasă neajuns. Românii au fost tot timpul cosmopoliți și în vânt dupa ce-i afară, încercând să imite penibil occidentul modernist cu cultura sa ieftină care nu are nimic strălucit, afară de faptul că la ei e curat și se trăiește de 10 ori mai bine decât în România.
Observ că tot mai mulţi politicieni îşi fac, sau mai bine zis plătesc oameni pentru un blog “personal”. Am vizitat câteva bloguri de gen, precum al Elenei Udrea, al lui Năstase şi mai nou, al lui Iliescu, din care n-am înţeles nimic.
În primul rând le găsesc foarte insipide, chiar şi din punct de vedere grafic, pentru că la banii lor îşi pot permite să dea un ciubuc la un băiat care să le facă o temă personalizată sau măcar să modifice una mai puţin cunoscută, ca să avem şi noi impresia de original. Cât despre conţinut, îmi vine să casc dacă îmi amintesc, dar în linii mari, conţinutul se rezumă la verzi şi uscate întinse pe articole interminabile.
Nu ştiu de ce vor să pară foarte elitişti şi filozofi – am observat că mulţi când îşi deschid un blog au tendinţe de a filozofa şi a părea interesanţi – în loc să fie mai naturali şi cu mai multă identitate, pentru că, până la urmă, populaţia votează oameni şi nu idei (deşi politicienii cred invers).
Deci nu îmi plac blogurile lor, iar când am să găsesc un blog interesant de politician, am să vă anunţ. Fiţi pe fază! 🙂
Răspund Oradeanului, la articolul său despre şcoala din România.
De o vreme m-am plictisit de bloghing, pentru că nu mai găsesc subiecte interesante de comentat. Nu prea mai am răbdare să le caut, şi asta e adevărat.
Ce am observat e că în septembrie revin ştirile sezonale, cu subiect şcoala şi starea precară a şcolilor. Anul ăsta am fost foarte plictisit să mai urmăresc în detaliu aceleaşi ştiri ca şi în anii trecuţi: şcolile acelea tip grajd, cazuri sociale de copii fără perspectivă, profesori indiferenţi şi tâmpi, situaţii pentru care nu se face nimic. Apoi în contrast, revin discursurile politicienilor noştri dezgustători, ipocriţi şi plictisitori, care vizitează la deschiderea de an şcolile “renumite” unde totul este nou, frumos, modern, dar parcă fals şi trucat prin festivismul de tip comunist.
Mă irită toate discursurile prin care ne amintim la modul laudativ de şcoala comunistă, fără a uita că trăim într-o realitate în care un sistem similar nu mai este posibil. Defapt tot ce avem este moştenit şi datorat şcolii de tip comunist – societatea de azi este produsul ei. Realitatea urâtă despre care scrie Orădeanul se datorează sistemului putrezit peste care s-a construit învăţământul de după 1989 cu oamenii din acel sistem. Părinţii elevilor de azi sunt elevii acelui sistem.
Atunci era “mai bine” pt că se învăţa mai multă carte şi se făcea mai riguros, cu metotdele alea comuniste de atunci, pe care acum nu le mai poti aplica în democraţia anului 2007. Trebuie să facem cum fac aia in occident, de care râdem că sunt inculţi – paradoxal – de vreme ce învăţământul nostru e la pământ. Acum sunt excluse pedepsele corporale, bătăile şi injuriile din partea profesorilor. Când eram elev, cafteala era ceva relativ comun, dacă uitai o formulă sau erai neatent la oră primeai o palmă, un liniar peste cap, sau erai tras de urechi. Cei mai răi erau puşi la colţ în spatele clasei, cu faţa la zid sau în genunchi. Atunci era OK să îţi baţi copilul pentru note mici, iar mulţi părinţi încurajau tacit sau direct profesorul ca să le “corecteze” odrasla dacă nu ştia lecţia sau dacă nu era atent. Învăţai de frică dacă nu îţi plăcea. Nimeni nu reclama un profesor pentru că îşi bătea elevii sau pentru că îi jignea.
Uniforma era o chestie obligatorie şi erai aspru pedepsit pentru orice abatere vestimentară sau cosmetică – nu exista să te fardezi, să îţi schimbi culoarea părului, sau ca baiat să ai plete sau să îţi razi părul în fel şi chip.
Acum, acei elevi sunt profesori şi părinţi. Normal că un părinte nu mai vrea ca copilul lui să treacă prin aceleaşi lucuri. Toţi copii care au trăit austeritatea lui Ceauşescu acum încearcă să ofere tot în surplus copiilor lor şi mai mult, să îi ferească de tratamentele primite de ei în trecut. Mă îndoiesc că mai sunt azi mulţi părinţi care îşi bat copii pentru note, sau care îi silesc să tocească lecţii şi poezii interminabile. Acum există meditatori, manuale alternative. Care părinte de azi ar mai fi de acord cu pedepsele corporale de pe vremuri? Timpurile s-au schimbat şi acum nu se mai face carte cu forţa ca pe vremuri. Atunci erai dus cu forţa la teatru sau operă. Acum ţi se oferă variante, pentru că nimeni nu mai e obligat decât la 8 clase de şcoală.
Elevii sunt figuranţi pentru că aşa i-au educat părinţii, pentru că trăim într-o tranziţie a valorilor şi a sensurilor în viaţă. Dacă demult era bine şi frumos să fi macaragiu sau betonist, pentru că ţara te chema la muncă, azi toţi vor facultăţi (una e puţin deja, orice Gheorghe are o facultate) sau firme prospere, dacă se poate obţinute fără muncă. Profesorii sunt proşti pentru că doar cei mai slabi ajung în învăţământul prost plătit şi bolnav ca sistem, restul mai capabili ajungând să aibe un job mult mai bine plătit şi respectat. Aţi observat că azi meseria de profesor se bucură de tot mai puţin respect, fiind asociată cu corupţie şi incompetenţă? Oare de ce? 😉
Şi atunci nimic din ce vedem nu este de mirare şi nici măcar de indignare. Este un rezultat firesc a trecerii de la un sistem la altul, mai ales atâta timp cât învăţământul românesc nu a avut o anume tradiţie de continuat. Normal că este deplorabil şi că este păcat, mai ales pentru că realizăm cât de în urmă suntem şi cât de hilare sunt anumite situaţii de la noi. “Şcoala românească” este un mit, trebuie renunţat la el şi construit unul pe lucruri concrete şi nu pe amintiri nostalgice. Da, pentru mine şcoala comunistă a avut farmecul ei, pentru că erau multe restricţii şi parcă era mai palpitant când faceai o prostie, dar nu a fost ceva minunat. Acum mă bucur că nu sunt elev, că nu mai sunt student şi că nu am copii pe care să îi trimit la şcoală. Hai zi-le domnule Tăriceanu, Băse, Geoană şi care mai sunteţi cum mai e cu şcoala, să vedem cine vă mai ascultă.
Continui seria de posturi din ciclul “nemulţumiri”. Credeţi-mă, nu îmi este greu. În general, experienţele din mijloacele de transport în comun sunt un izvor nesecat pentru astfel de subiecte.
Azi eram în tramvai şi un manelist îmbrăcat într-un maieu, trening de plastic şi şlapi, nu mai ştia de pe care dintre cele 2 telefoane mobile pe care le avea să ne încânte şi pe noi, ceilalţi călători, şi aşa cam ursuzi de dimineaţă, cu manelele lui preferate. Poluarea fonică s-a produs subit, iar din grimasele câtorva din jurul meu, am înţeles care era manelist şi care nu.
Aş vrea să îi înţeleg pe cei care dau drumul la melodii (tare) în tramvai, ca să nu mai pomenesc de tren, unde astfel de incidente se pot transforma în probe de enduranţă. Mai sunt şi acei copii cu telefon nou luat de mami şi tati, care se urcă în tramvai şi se străduiesc să îşi impresionează colegii prost dotaţi în ale telefoniei cu ultimele hituri sau “lovituri” (Manelele nu au hituri ci “lovituri”).