Recent am fost invitat să semnez o petiţie pentru obligativitatea “orei de religie” în şcolile din România. Am refuzat.

Eu sunt împotriva obligativităţii orei de religie, dar pentru introducerea unei ore sau două de istoria religiilor, predate de un profesor de istorie sau filozofie, şi nu de un părinte sau preot ortodox. Argumentele mele sunt multiple şi consider eu, destul de pertinente şi obiective.

În primul rând, educaţia religioasă se face în familie şi este problema fiecărui părinte să îşi educe copilul în ce credinţă doreşte. Dar este incorect să se plece de la premiza că dacă o familie nu îşi educă copiii în spiritul unei religii, atunci şcoala are acest rol “civilizator”. Cine hotărăşte în ce religie trebuie educat un copil care vine dintr-o famile dezbinată sau cu părinţi atei sau liber cugetători? Dacă în România peste 80% sunt ortodocşi, nu înseamnă că toţi trebuie să fie ortodocşi sau creştini.

În al doilea rând, în Europa, ca şi în toată lumea de altfel, confluenţele etnice şi confesionale sunt de neevitat, aşa că ar fi mai bine pentru copii să cunoască religiile altor popoare sau etnii, decât să ajungă să creadă că “religia lor” este cea dreaptă, iar ceilalţi sunt nişte ciudaţi după felul în care se îmbracă, obiceiuri sau prin faptul că nu ţin Crăciunul sau Paştele. De exemplu, un copil trebuie să afle că religia islamică nu este o religie a violenţei, deşi din punct de vedere al evenimentelor istorice s-au făcut mai multe crime în numele crucii decât în numele semilunei, dar asta nu face nici o religie sau pe cei care o practică mai prejos decât alţii.

Putem privi alături în zona fostei republici Iugoslavia, unde oamenii se urăsc pe criterii religioase şi etnice. Oare oamenii nu vor învăţa niciodată să îşi iubească aproapele?