Trădaţi în dragoste sau test de fidelitate

Emisiunile de la noi de tip “Cheaters” copiate din vest sunt cel putin hilare, mai ales când se lasă cu scandal. Nu prea înţeleg nivelul de disperare al unui om care îl face să apeleze la o astfel de soluţie circ, dar prin emisiunile astea exagerate se vede cum reacţionează femeile sau bărbaţii în situaţii de “flagrant”. Cu toate că am înţeles că emisiunile astea sunt trucate (nu ştiu cum, dar mă rog) sunt caraghioase dar şi dureroase prin penibilul lor. Totuşi, de fiecare dată când le prind, mă uit şi rămân blocat de ce se întâmplă.

Bărbaţii sar la bătaie precum cocoşii, iar femeile dau cu poşeta. Oare e dragoste, gelozie sau orgoliu? Pentru că eu cred că femeile se ataşează mai mult cu sufletul decât barbaţii, deşi nu vreau să spun că barbaţii nu ar pune suflet. Totuşi, chiar dacă sunt bărbat, după o analiză atentă am concluzionat că barbaţii pun mai puţin suflet chiar dacă uneori se îndrăgostesc prosteşte, dar iubesc parcă mai mult cu orgoliul. Uneori durerea de suflet doare mai puţin decât orgoliul rănit. Dar pentru un bărbat e mai uşor să “înşele”, în sensul ca să şi-o tragă cu una, rezumându-se la fizic, pe când, unei femei îi e (in general) mai greu să se rezume doar la fizic, deoarece femeile sunt atrase şi de personalitatea unui tip, nu ca la bărbaţi, pentru care contează 90% fizicul… iar personalitatea femeii este adesea ignorată sau minimalizată complet de bărbaţi.

Dar mai mult mă interesează să înţeleg de ce înşeală femeile, pentru că în cazul bărbaţilor nu e foarte complicat de aflat. Este interesant că toate reprezentantele sexului frumos pe care le cunosc, afirmă că nu şi-ar înşela prietenul sau soţul, de multe ori folosind şi cuvântul “niciodată”. Femeile pun mare preţ pe fidelitate şi urăsc minciuna, deşi adesea o folosesc cu atâta îndemânare. Oops. Varianta oficială e că o femeie nu minte niciodată şi niciodată să spuneţi unei femei că minte. Un bărbat nu are niciodată câştig de cauză cu o femeie (ele au ultimul cuvânt), iar ăsta este atuul lor, ele mereu câştigă la capitolul imagine.

Adevărul este că unui bărbat infidel îi corespunde în mod real cel puţin o femeie infidelă. După părerea mea, infidelitatea apare datorită unei probleme de comunicare, pentru că cei doi nu sunt în stare să îşi scoată ochelarii de cal şi să îşi zică, băi bărbate/femeie, mă plictisesc. Femeia vrea să fie mai mult în centrul atenţiei şi să fie răsfăţată, pe când bărbatul vrea să fie lăsat în pace, să se vadă mai mult cu prietenii lui gălăgioşi şi să îşi facă damblalele. Oamenii înşeală pentru că le lipseşte ceva în viaţa de cuplu, şi dacă la început e mai greu să “calce strâmb”, după ce au “comis-o” odată, e mai simplu a doua oară şi tot aşa. O femeie îşi poate găsi un iubit doar pentru că acela o plimbă mai mult în oraş şi e mai amuzant decât soţul, iar un bărbat, pentru că nevastă-sa a devenit prea previzibilă şi neinteresantă pentru el. Uneori e chiar atât de simplu.

Tineretul nostalgic comunist

Am constatat că, în mod suprinzător, azi există mulţi tineri care regretă într-un fel sau altul regimul comunist şi pe Nicolae Ceauşescu [link]. Foarte probabil aceştia nu au prins mare lucru din regimul trecut sau, daca l-au prins, n-au înţeles de ce a ieşit Timişoara în stradă în 1989.

[…] nici acum nu ne merge bine… dupa toate
evenimentele si dupa toate promisiunile… Ceausescu cel putin nu ne fura… totul erea al
statului… al lui…in schimb democratia .. nu a facut decat sa inmulteasca hotii in romania[…]

Îi înţeleg pe bătrânii nostalgici, pentru că mulţi s-au format şi identificat cu acel regim, iar acum e prea târziu şi prea greu ca să se adapteze vieţii tumultoase din sistemul economiei de piaţă. Dar nu îi înţeleg pe tineri, mai ales pe cei care vorbesc de ceva netrăit pe propria piele sau lucruri aflate de la bunici sau părinţi nostalgici şi confuzi politic.

Pentru mine, epoca Ceauşescu este un subiect foarte clar definit, iar concluziile le-am tras în timp şi nu după nişte bere ieftină într-un moment de frustrare. Cred că e foarte grav dacă populaţia tânără regretă dictatura pe motiv că “atunci era mai bine şi era ordine, nu ca acuma” – probabil cel mai uzitat discurs. Continue reading

Din nou la scoala

Răspund Oradeanului, la articolul său despre şcoala din România.
De o vreme m-am plictisit de bloghing, pentru că nu mai găsesc subiecte interesante de comentat. Nu prea mai am răbdare să le caut, şi asta e adevărat.

Ce am observat e că în septembrie revin ştirile sezonale, cu subiect şcoala şi starea precară a şcolilor. Anul ăsta am fost foarte plictisit să mai urmăresc în detaliu aceleaşi ştiri ca şi în anii trecuţi: şcolile acelea tip grajd, cazuri sociale de copii fără perspectivă, profesori indiferenţi şi tâmpi, situaţii pentru care nu se face nimic. Apoi în contrast, revin discursurile politicienilor noştri dezgustători, ipocriţi şi plictisitori, care vizitează la deschiderea de an şcolile “renumite” unde totul este nou, frumos, modern, dar parcă fals şi trucat prin festivismul de tip comunist.

Mă irită toate discursurile prin care ne amintim la modul laudativ de şcoala comunistă, fără a uita că trăim într-o realitate în care un sistem similar nu mai este posibil. Defapt tot ce avem este moştenit şi datorat şcolii de tip comunist – societatea de azi este produsul ei. Realitatea urâtă despre care scrie Orădeanul se datorează sistemului putrezit peste care s-a construit învăţământul de după 1989 cu oamenii din acel sistem. Părinţii elevilor de azi sunt elevii acelui sistem.

Atunci era “mai bine” pt că se învăţa mai multă carte şi se făcea mai riguros, cu metotdele alea comuniste de atunci, pe care acum nu le mai poti aplica în democraţia anului 2007. Trebuie să facem cum fac aia in occident, de care râdem că sunt inculţi – paradoxal – de vreme ce învăţământul nostru e la pământ. Acum sunt excluse pedepsele corporale, bătăile şi injuriile din partea profesorilor. Când eram elev, cafteala era ceva relativ comun, dacă uitai o formulă sau erai neatent la oră primeai o palmă, un liniar peste cap, sau erai tras de urechi. Cei mai răi erau puşi la colţ în spatele clasei, cu faţa la zid sau în genunchi. Atunci era OK să îţi baţi copilul pentru note mici, iar mulţi părinţi încurajau tacit sau direct profesorul ca să le “corecteze” odrasla dacă nu ştia lecţia sau dacă nu era atent. Învăţai de frică dacă nu îţi plăcea. Nimeni nu reclama un profesor pentru că îşi bătea elevii sau pentru că îi jignea.
Uniforma era o chestie obligatorie şi erai aspru pedepsit pentru orice abatere vestimentară sau cosmetică – nu exista să te fardezi, să îţi schimbi culoarea părului, sau ca baiat să ai plete sau să îţi razi părul în fel şi chip.

Acum, acei elevi sunt profesori şi părinţi. Normal că un părinte nu mai vrea ca copilul lui să treacă prin aceleaşi lucuri. Toţi copii care au trăit austeritatea lui Ceauşescu acum încearcă să ofere tot în surplus copiilor lor şi mai mult, să îi ferească de tratamentele primite de ei în trecut. Mă îndoiesc că mai sunt azi mulţi părinţi care îşi bat copii pentru note, sau care îi silesc să tocească lecţii şi poezii interminabile. Acum există meditatori, manuale alternative. Care părinte de azi ar mai fi de acord cu pedepsele corporale de pe vremuri? Timpurile s-au schimbat şi acum nu se mai face carte cu forţa ca pe vremuri. Atunci erai dus cu forţa la teatru sau operă. Acum ţi se oferă variante, pentru că nimeni nu mai e obligat decât la 8 clase de şcoală.

Elevii sunt figuranţi pentru că aşa i-au educat părinţii, pentru că trăim într-o tranziţie a valorilor şi a sensurilor în viaţă. Dacă demult era bine şi frumos să fi macaragiu sau betonist, pentru că ţara te chema la muncă, azi toţi vor facultăţi (una e puţin deja, orice Gheorghe are o facultate) sau firme prospere, dacă se poate obţinute fără muncă. Profesorii sunt proşti pentru că doar cei mai slabi ajung în învăţământul prost plătit şi bolnav ca sistem, restul mai capabili ajungând să aibe un job mult mai bine plătit şi respectat. Aţi observat că azi meseria de profesor se bucură de tot mai puţin respect, fiind asociată cu corupţie şi incompetenţă? Oare de ce? 😉

Şi atunci nimic din ce vedem nu este de mirare şi nici măcar de indignare. Este un rezultat firesc a trecerii de la un sistem la altul, mai ales atâta timp cât învăţământul românesc nu a avut o anume tradiţie de continuat. Normal că este deplorabil şi că este păcat, mai ales pentru că realizăm cât de în urmă suntem şi cât de hilare sunt anumite situaţii de la noi. “Şcoala românească” este un mit, trebuie renunţat la el şi construit unul pe lucruri concrete şi nu pe amintiri nostalgice. Da, pentru mine şcoala comunistă a avut farmecul ei, pentru că erau multe restricţii şi parcă era mai palpitant când faceai o prostie, dar nu a fost ceva minunat. Acum mă bucur că nu sunt elev, că nu mai sunt student şi că nu am copii pe care să îi trimit la şcoală. Hai zi-le domnule Tăriceanu, Băse, Geoană şi care mai sunteţi cum mai e cu şcoala, să vedem cine vă mai ascultă.

Costume de rockeri, rapperi şi manelişti

Mie îmi displac oamenii care au un aspect vestimentar neîngrijit, sau pur intamplator… au luat hainele din dulap sau de unde le-au aruncat ieri şi le-au aruncat mai departe, pe ei.
Dacă aici se regăsesc anumiţi rockeri, nu îmi plac. La fel şi pentru cei cu pantaloni enormi şi lanţuri, accesorii inutile şi sinistre, precum gheare, capete de mort, cranii, capete de mort, capete de mort (ştiu că mă repet). Nu înţeleg rockerii care poartă bocanci şi ghete în august în plin oraş fierbinte şi de ce cară o traistă de sac, când mie mi se face cald numai dacă o privesc.

Muzica e o chestie, figuraţia pe stradă, alta. Cel mai dezagreabili sunt maneliştii îmbrăcaţi vizibil din piaţă cu haine cu pretenţii de originale, fake-uri, sau feicuri. Dar nu asta e dezagreabil, ci felul în care “asortează” hainele – cămaşă fină la pantaloni ieftini, descheiată, şi şlapi de ştrand cu aspect universal off-road de la purtat îndelungat, ceas “Rolex” luat cu 20 de lei, şi telefoane mobile de ultimă generaţie purtate la vedere, dar fără credit. Ca să nu mai zic de ciocate şi pantoful şlap, care din faţă arată pantof, iar din spate e şlap.

Cred că muzica pe care o asculţi are foarte puţin în comun cu felul în care te îmbraci sau ar trebui să te îmbraci. De exemplu, un meloman “ar trebui” să umble numai în frac sau în costume de epocă. Dar nu. Defapt vestimentaţia trădează modul de gândire şi personalitatea oamenilor. Nu există personalitate rock, rap, manele, sau tip alt gen de muzică. Există doar oameni care vor să fie identificaţi cu alt grup, sau vorba aia.. să “blend in” cu alţii pe care îi consideră mai grozavi ca ei. Şi mai sunt acei figuranţi care vor să arate că îs cei mai jmekeri din zonă. Vorba manelistului – “am la bani de mă inervează”

Geocentrism în 2007

Întâmplător am găsit acest mic articol pe un blog:

Geocentrismul – adevarata viziune despre cosmos

Teoria potrivit careia Pamântul ar fi o planeta dintr-un sistem solar dintr-o galaxie etc e o minciuna a dracilor în care cred aproape toti oamenii contemporani.

Pamântul e în centrul creatiei lui Dumnezeu, asa cum citim în Cartea Facerii, în Biblie.

Nu exista planete, cosmos infinit si restul de prostii cu care ne amageste stiinta.

Sintagma des vehiculata în zilele noastre, potrivit careia stiinta nu se contrazice cu religia, e o minciuna.

Există oameni care încă mai cred în astfel de teorii, şi subliniez cuvântul “cred”, pentru că aceştia s-au oprit doar la a crede. Căutarea lor nici nu a început, pentru că răspunsul le este dat direct de interpretările personale, mai mult sau mai puţin inspirate, ale Bibliei sau a altor lucrări teologice sau dogmatice.

Credinţa ar trebui să aibe ca finalitate deschiderea ochilor, nu orbirea lor în ignoranţă şi dogmă. Frank Herbert zicea că “începtul cunoaşterii este descoperirea a ceva ce nu înţelegem”. Sunt foarte mulţi oameni care neînţelegând multe lucruri ce există sau se petrec în jurul lor, le neagă sau le condamnă, fără a încerca să accepte măcar că lumea merge înainte pe cursul său indiferent dacă ei înţeleg acele lucruri sau nu.

Filmul Matrix a impresionat foarte mulţi oameni şi a creat un fel de curent al celor care cred, într-un fel sau altul, că lumea în care trăim este o iluzie sau proiecţie a unei alte lumi superioare şi total diferită de cea în care ne regăsim, accesibilă numai unori “iniţiaţi”, fie ei credincioşi, adepţi ai unei religii sau rebeli fără cauză. Aceştia au găsit “pilula roşie”, de regulă într-o dogmă sau filozofie răsucită şi ne arată nouă, “zombiilor lumii materiale şi lipsite de conţinut sau formă”, că suntem mici, răi, păcătoşi şi slabi.

Desigur, filozofia care poate decurge din Matrix este complexă, şi nu mi-am propus să dezbat if there is no spoon or not. Doar că eu m-am întrebat mereu, dacă nu există lingura, eu cum aş putea îndoi o iluzie, acţionând asupra ceva ce nu există.

Credinţa se bazează pe adevăruri absolute, de netăgăduit şi evident, neverificabile. Din păcate, pentru pacea oamenilor, nu poate exista decât un singur adevăr absolut, excluzând prin definiţie oricare alt “adevăr” susţinut de altcineva sau altă religie. În cercurile moderate, de regulă în ţările civilizate, se ajunge la consensul tacit bazat pe cvasi-universalitatea religiilor, în sensul că fiecare religie crede în ceva comun, deşi diferit, cu religia cutare, deci nu ar fi nici o contradicţie prea mare. Din păcate, nu toată lumea gândeşte aşa, iar realitatea arată că aceste credinţe exacerbate duc la separarea tot mai clară a oamenilor într-o societate şi la tensiuni, când grupuri religioase diferite trăiesc împreună.

Oameni, precum Giordano Bruno, au murit pe rug susţinând cu mult curaj ideile lor despre lumea în care trăim, pentru că au deschis ochii şi au încercat să înţeleagă ceea ce văd. Totuşi…
căutând pacea în ceruri, nu uităm cumva de cea de pe pământ?