Despre comparaţiile între femei şi bărbaţi

Am preluat de la Dora un link despre nenumăratele motive pentru care “e mai grozav să fi femeie decât bărbat” sau cu alte cuvinte, cât e de naşpa, după mintea femeilor, ca să fi bărbat.

În primul rând, ăsta e un subiect răsuflat dar, judecând după insistenţa prin care continuă să apară prin reviste, Internet şi discuţii, este foarte popular. Ce am remarcat eu, după foarte multe remarci prin care femeia e mai “cool” decât bărbatul, mai ales după ultimul argument – bărbaţii sunt opţionali – e că femeile care fac genul ăsta de comentarii au cel puţin o problemă legată de bărbaţi. Când o femeie vede că nu se potriveşte sau nu se înţelege cu un bărbat în cuplu, de multe ori “justifică” această nepotrivire prin faptul că ea este superioară lui – normal, ca dezamăgirea să-i fie mai uşor de suportat şi de justificat în faţa prietenelor. Atunci se găsesc toate motivele din lume pentru care ea este mai bună ca el şi face o listă cu asta. Până la urmă, el pierde, îşi zice ea, el nu îşi dă seama ce are şi ce a avut. Femeia schimbă bărbatul… cu altul!

Îmi displac femeile acrite cu iz de frustrare, pentru că se victimizează punând vina pe cei din jur, în special pe el şi pe foşti, pe care ea i-a ales, fiecare fiind pe rând, cel mai special tip. Peculiar a scris un articol grozav, zic eu, despre ce îşi doreşte o femeie, descriind un scenariu comun al unei fete de azi. Cel mai simplu e să dai vina pe ceilalţi pentru eşecurile tale. Dacă nu e nimeni devină, atunci e vremea, Luna sau astrele. Dar în general, bărbaţii sunt devină pentru toate, pentru că, cică, e o lume a bărbaţilor, dar în care, totuşi, e mai grozav să fi femeie decât bărbat.

Lucrurile stau aproape invers – trăim într-o lume în care vânzările şi campaniile publicitare sunt axate pe femei, femeia devenind cel mai comercial lucru, promovând chiar şi produse exclusiv pentru bărbaţi (medicament pentru prostată). Femininul este adesea o marfă, şi de aceea multe femei sunt privite şi tratate ca atare. Este efectul societăţii de consum, preluate de la americani, în care consumi femeia în formă de băutură răcoritoare în timp ce o priveşti în poziţii provocatoare şi sugestive pe panouri cât blocul. Defapt, femeia conduce, pentru că sunt cele care beneficiază direct de atenţia care li se acordă.

Adevărul este că femeile tânjesc după acel bărbat ideal şi inexistent desprins din filme. E acel bărbat care le poate domoli cinismul – antidot pentru posibilele esecuri rapide în dragoste – care le poate aduce în starea aceea de prosteală, numită îndragosteală (şi rimează) în care bărbatul lor e frumos, deştept şi grozav, chiar dacă are multe din defectele detestabile “în teorie”. Dacă ea e îndrăgostită dar n-are nimic în comun cu iubitul ei, se zice că se “completează” reciproc. Altfel, dacă au lucruri în comun, precum drumul către servici, se zice că sunt pe “aceeaşi lungime de undă”. Important e ca ea să fie îndrăgostită, altfel toţi bărbaţii sunt la fel de porci, iar cei de treabă sunt doar de treabă şi atât, confirmând regula.

Există destui bani?

Aaron Spelling’s manor

Iară scriu despre bani, dar azi am un fix. Citeam într-un ziar despre casele celor mai bogaţi oameni din lume şi de oameni care au salarii anuale în dolari din 8 (opt) cifre (pentru cei cu matematica în pioneze, asta înseamna sute de milioane dă dolari). Mă întreb, există pentru cineva o sumă sau un nivel de bogăţie care să reprezinte un maxim, încât să zică, gata, am destui bani, destule case, maşini, bunuri, încât nu mai îmi trebuie nimic.

Mulţi pe care îi cunosc zic că nu îşi doresc milioane de dolari (pe unii îi sperie gândul de a avea foarte mulţi bani), dar fără excepţie îmi spun “doresc să am atâţia bani încât să duc un trai decent”. E o formulă foarte cunoscută, dar definiţia traiului decent variază de la un om la altul foarte mult. Pentru unii decent este să ai bani de medicamente, iar pentru alţii să ai o vilă şi măcar 2 maşini. Sunt şi aceia care consideră un trai decent situaţia în care au un venit asigurat care le permite să nu mai muncească toată viaţa. Eu unul m-aş plictisi teribil dacă aş trăi şi n-ar trebui să fac nimic toată viaţa. Deregula urăsc cuvântul “trebuie”, dar uneori e bun, pentru că mă mai scoate din amorţeala de a sta şi a nu face nimic. Şezutul pe bancă în faţa blocului şi contemplarea buruienilor ce cresc pe cei 5 metri de pământ ai blocului este un obicei iubit în România.

Dar revin la cei care prin diferite mijloace, prin merit sau nu, au ajuns extrem de bogaţi. Aaron Spelling avea casa din imagine, de cel putin 120 de camere. Iar el era singur cu nevastă-sa şi cu fiică-sa care oricum stătea în vilele ei, pe rând sau deodată, cum putea şi ea săraca. Dar mă întreb, la ce i-a folosit palatul ăsta şi la ce bun a dat aproximativ 30 de milioane de dolari pentru construcţie, ca imediat după ce a murit, nevastă-sa s-a grăbit să o vândă, probabil pentru bani de medicamente.

Chestia e că omul trăieşte, trage tare, sau parvine cu sârg, adună bani, apatamente, maşini, bunuri, suveniruri, iar după ce moare se duce pe lumea cealaltă într-un costum ieftin, nici măcar cu buletinul la el. Dacă faci diferenţa între momentul naşterii şi cel al morţii, singurul câştig e un costum de mort şi după obiceiuri, niste bani care oricum nu sunt convertibili “dincolo”.

Eu nu mă întreb acum pentru ce trăim, ci dacă bogăţiile au cu adevărat valoarea pe care oamenii le-o dau. Ce poţi face cu zeci de miliarde de dolari, tu un singur om? Ce fac cei care au salarii de sute de milioane de dolari? Ei cum îşi fac piaţa? Oare cumpără pâinea la franzelă sau cu tot cu brutărie? Ce faci când ai mai mulţi bani decât toţi locuitorii unui oraş obişnuit la un loc? Ai putea să le plăteşti la toţi facturile la telefon sau să iei pizza pentru tot oraşul. Sau ai putea să bei singur un whiskey într-o vilă cu 100 de camere goale, gândindu-te la următorul pahar pe care să îl bei. Ai bani dar dacă te tai, sângerezi ca un sărac, pentru că tot om eşti, cu 7 sau 2 zerouri la salar.

Eu cred că fiecare om e parte dintr-un incomensurabil puzzle viu dar majoritatea nu conştientizează “piesele” din jurul său. Sunt oameni totuşi pe care îi apreciez foarte mult, şi anume cei care au înţeles că se poate ca plăcerea de a dărui să fie la fel sau chiar mai mare decât plăcerea de a avea şi de a obţine bunuri. E o chestie să dai, mai ales necunoscuţilor. Cineva îmi zicea că poate fi şi un orgoliu, o altă formă de orgoliu, anume de încerca o formă de superioritate dumnezeiască asupra celor mai neavuţi, o formă de a umple un complex de insecuritate, probabil. Şi dacă ar fi aşa ce… din partea mea să fie cât mai “insecuri” cu putinţă.

Cât ar fi pentru voi “destul”? Ce aţi face cu “destui” bani? Ar fi vreodată destui?

Bani şi fiţe

Aţi cumpărat vreodată un obiect nu atât pentru că aveaţi nevoie de el ci pentru ca să se “vadă” că îl aveţi, ca să fiţi mai “trendy”? Indiferent de răspuns, sigur aţi văzut mulţi oameni care poartă anumite accesorii sau îşi arată cam ostentativ anumite lucruri, precum un ceas foarte scump sau ultima achiziţie din domeniul GSM (cred nu e prea “cool” să ai Zapp).

Am observat că există nevoia de a afişa şi dovedi (prin posesie) apartenenţa la un anumit statut, preponderent la cel de om cu foarte mulţi bani. Nu mă număr printre cei cu idei similare socialismului utopic şi nici nu am ceva cu oamenii bogaţi. Totuşi, trebuie să nuanţez şi să spun că îi apreciez doar pe aceia care îşi merită într-un fel sau altul averea, fie că au muncit-o sau au câştigat-o prin performanţe şi excelenţă într-un domeniu, precum sport, afaceri, actorie, artă, muzică şi aşa mai departe. Aceşti oameni sunt deosebiţi adesea prin faptul că nu au fost dintotdeauna bogaţi şi îţi pot povesti de sărăcie sau de condiţii modeste de trai fără o atitudine de superioritate. Hagi a jucat fotbal pe maidan cu o minge de cârpă. Bill Gates a început într-un garaj. Yahoo! a fost conceput de nişte studenţi într-un laborator obişnuit de facultate. Fiecare a plecat de la un început banal, din situaţii în care ne putem regăsi, dar ceea ce majoritatea nu putem face, e să le ajungem performanţa. De asta ei sunt de admirat, şi nu averile lor.

Dar nu îi suport pe cei care s-au trezit cu mulţi bani fără ca să facă nimic pentru ei şi consideră că doar având avere, au un statut şi se pot comporta cu superioritate. Veritabilii avuţi sunt cei de mai sus, cei care au ajuns meritoriu la bunăstarea lor, care e cel puţin o recompensă firească pentru activitatea lor. Ei au un statut nu pentru numărul de zerouri ci pentru că au fost mai deştepţi sau mai buni decât restul lumii care au vrut să ajungă acolo dar nu au ştiut sau nu au putut. În schimb, cei de bani gata, sau trăgătorii de tunuri, cred că banii te pot face cineva şi dacă eşti un anonim. Haina îl face pe om şi pentru că omul îşi poate permite acea haină. Dar un hoţ într-o haină e doar o cioară vopsită.

Şi m-am plictisit să îi văd. De ce? Mai ales pentru că sunt mai ostentativi decât bogaţii veritabili, şi asta pentru că le lipseşte experienţa creerii banului şi cultura valorii în general. Nu îmi plac parveniţii şi cei care aşteaptă să le pice ceva. Aproape fără excepţie aceşti oameni trăiesc şi se poartă total iresponsabil. La ei totul, orice problemă, se rezolvă fie cu bani fie prin tata, mama sau alte rude mai influente. Şi nu îmi plac oamenii care fug de responsabilitate. Sunt laşi şi mici în maşini mari şi frumoase, se plac doar pe ei deşi se raportează mereu la ceilalţi. Îşi cumpără lucruri care să îi încadreze într-o castă, se afişează cu ele cu zgomot şi vanitate. Sunt egoişti pentru că sunt prea generoşi cu ei înşişi şi prea preocupaţi de a avea şi de a obţine ca să mai aibe timp pentru a da.

Cu bani nu poţi cumpara dragoste, dar poţi avea femei la indigo, pictoriale ambulante şi artificiale, dragoste mimată, relaţii pentru tabloide şi plăcerea de a fi folosit dar satisfăcut în acelaşi timp 🙂
Sunt frumoşi banii atât timp cât nu devin un mijloc de a-ţi manifesta frustrările din copilărie şi complexele, care din păcate nu se pot depăşi cu averi. Sunt frumoşi banii cât timp poţi fi iubit şi avea prieteni pentru ce eşti şi nu pentru că îi ai sau nu.

Nu-mi plac cei care nu înţeleg democraţia

Există o categorie numeroasă de oameni în România care nu înţeleg democraţia. De câte ori aţi auzit spunându-se imperativ, “dar e democraţie”, adică faci ce vrei. Eu aud vorbele astea de multe ori. Democraţia pentru acest tip de român înseamnă libertatea de a continua cu aceleaşi obiceiuri proaste din comunism, dar fără teama de posibile consecinţe. Prima “lecţie” de democraţie învăţată în 1989 a fost că puteam să înjurăm pe oricine, de la Ceauşescu în jos fără frică şi adesea cu un sentiment de “mai bine”. Înjuratul ne elibera de complexe, ne decongenstiona şi ne simţeam mai bine, ca după o constipaţie lungă şi chinuitoare.
Îmi amintesc plăcerea de a striga “ole, ole, Ceauşescu nu mai e” şi pofta cu care rupeam poza conducătorului iubit, pe care o batjocoream apoi în nenumarate moduri plastice sau prin multe alte modalităţi ingenioase. Defapt aveam cu toţii o energie latentă impresionantă pentru a distruge şi a răsturna valori, pe care ne-o descopeream şi manifestam dezinvolt. Democraţie era să fi FSN-ist şi să terfeleşti personalităţile istorice ale PNŢ sau PNL, precum Coposu, Raţiu Câmpeanu sau regele Mihai. A fost sublim să răsturnăm şi să dăm jos un sistem, numai că momentul trecuse iar euforia şi “senzaţia tare” persistau. Jos cutare, jos ceve sau cineva – cu asta ne-am început democraţia. S-a dat liber la tot – la înjurat, la ţipat, la furat, şi mai mult – s-a dat liber la Dumnezeu: “cum dom’ne, nici acum nu crezi în D-zeu, când e democraţie?” îl întrebau cunoscuţii, foşti atei cu carnet roşu, pe tata, care era ateu convins dinainte de comunism.

Azi ne plângem de felul în care ne regăsim în România democratică şi mulţi suntem nemulţumiţi a priori de tot ce se întâmplă, uitând de unde am plecat şi că având un astfel de start, este firesc să fim aici. Nu trebuie să ne şi asumăm prin fatalism “condiţia”, dar cred că ajută să înţelegem, pentru a ştii ce să schimbăm.

Ne amăgim când credem în autoritatea care domnea înainte de 1989. În România comunistă, frica era singura autoritate care regla nevăzut societatea, şi nu miliţia, partidul sau securitatea. Acestea erau nume, instituţii care îşi făceau treaba, dar renumele lor era cu mult exagerat în rândul oamenilor. Frica de a fi prins, penalizat sau turnat era mai mare decât frica de miliţian, activist, sau securist. Aceştia au rămas cu toţii după 1989, dar frica a murit odată cu Ceauşescu. Atunci am crezut că totul e posibil, iar mulţi au crezut într-o reciclare a valorilor morale, precum răsturnarea sintagmei “sărac dar cinstit” în “bogat şi şmecher”.

Aud discuţii prin care se înţelege că e democratic să îţi înşeli soţia, să zici una şi să faci alta, să laşi mizerie pe spaţiul verde, să rupi flori de pe spaţiul public, să culegi fructe din grădina “nimănui” – adică a unui vecin de bloc – să spagi pereţii fără proiect şi aprobare, să construieşti abuziv, să îţi parchezi maşina oriunde, să dai muzica la maxim… în general să faci ce vrei, chiar şi să iei şpagă sau să furi. Democraţia pentru unii, din pacate mulţi, înseamnă libertatea prost înţeleasă de a face orice, cu un aer de superioritate faţă de cei pe care îi deranjezi sau îi privezi de anumite lucruri, la care au cu toţii dreptul în mod egal.

După 1989 a apărut o altă “autoritate”, pe nume Nimeni, care lucrează în avantajul celor care ştiu să “se descurce”. A te descurca este noua virtute a “democraţiei”, un fel de revenire la situaţiile de selecţie naturală din comuna primitivă. Nimeni este ocrotitorul celor care “se descurcă”, pentru că ei se bazează mereu pe faptul că nimeni nu intervine atunci când aplică “democraţia” lor de mahala. Bunul public este al nimănui, florile din faţa blocului sunt ale nimănui, deci am dreptul să le iau ca să le vând la colţ de stradă, în general nimeni nu îmi va face sau zice nimic, indiferent ce voi face… aşa gândesc aceşti “democraţi” din cauza cărora ne dorim dreptăţi apocaliptice şi invocăm totalitarisme.

Azi majoritatea a realizat un adevăr foarte apăsător – şi anume că nu mai avem timp pentru a aştepta la realizarea viselor sau aspiraţiilor noastre – că oricum, am aşteptat prea mult şi pentru mai nimic. Timpul trece şi lumea din jurul tău prosperă, dar stai, am şi eu acelaşi drept la bunăstare şi fericire! Cuţitele s-au ascuţit, iar lumea este tot mai acidă în a-şi etala valorile societăţii de consum, bunăstarea prost înţeleasă şi apartenenţa la o clasă socială cât mai bogată. Cu cât ai mai mulţi bani, ai parte mai multă “democraţie”, de mai mult “nimeni” – omul cu bani la noi e intangibil, face ce vrea, fără repercusiuni. În afara graniţelor, românul cu bani e un anonim cu ciocu’ mic, pentru că “dincolo” e o altfel de democraţie, dar pe care nu o înţelege cu toate că o respectă.. de frică.

E bine că frica este această lecitină a conformării în egalitate şi normalitate. Îmi doresc mai multă şi la noi.

Bloguri şi orgolii

Net addict

Sărind de la un blogroll la altul am găsit niste posturi foarte interesante [1] [2] despre “fenomenul blog”. Mă întreb cum de sunt unii atât de pasionaţi de o chestie care de multe ori trece neobservată şi de ce oare îşi face lumea un blog.

Mie mi-ar fi plăcut şi acum 5 ani ideea de blog, dar pe atunci era mult mai complicat (d.p.d.v. tehnic) ca să ai un blog, deoarece nu existau atâtea platforme performante care să reducă la minim partea tehnică de web design. Deh, comoditatea a fost mereu un obstacol pentru cei care vor să scrie!

Eu mi-am deschis un blog pentru că de mic mi-a placut să scriu, aveam note mari la compunere şi în general îmi place să exprim idei şi să le analizez, iar unor prieteni le place cum scriu 😛 Dar sunt mulţi alţii care îşi fac bloguri pentru ca e free şi pentru că “toată lumea” are. Unii scriu aşa de fain încât îmi e ciudă pe ei pentru că au spus lucrurile atât de bine, adesea lucruri pe care le gândeam şi eu, dar nu le conturasem până atunci în cuvinte aşa de frumos şi de cursiv.

Alţii în schimb, se rezumă la diverse posturi sumare, rezultate din revista presei sau din căutări de pe net, filmuleţe “funny” şi comentarii la adresa altor “blogheri”. Defapt fiecare face cum poate şi cât poate… numai că sunt curios care este motivaţia lor. De ce ţii un blog, mai ales cât timp blogurile cu posturi zilnice necesită mult timp investit, căutări, editarea textului, parcurgerea blogosferei pentru a comenta blogurile altora, şi aşa mai departe.

Mie competiţia blogurilor mi se pare un joc fără miză deşi am înţeles că există o întrecere aprinsă pentru locurile în top, pentru statistici cât mai bune, trafic şi alte chestii pe care încă nu le-am deprins. Oricum, e cert că pe unii blogul îi acaparează atât de mult, încât devin dependenţi de el şi de statutul său în blogosferă. Fiind un pasionat al IT-ului, nu odată am fost acaparat fie de un joc sau de o ocupaţie legată de PC – programare, grafică, sau chat. Din fericire, am ştiut când să zic hop!… de parcă un geek-led mi s-ar fi aprins pe frunte. Recent am fost relativ acaparat de fenomenul mondial numit World of Warcraft (cu peste 8.5 milioane de jucători), unde am cunoscut femei şi bărbaţi în toată firea, uneori soţ şi soţie cu copii, dependenţi de joc, care trăiau adevărate drame din cauza dependenţei. Am văzut adevăraţi WoW freaks, cu 9.5 ore de joc jucate zilnic (medie) timp de 2 ani (de la lansarea WoW). Sunt fascinat de uriaşul timp dedicat unor realizări măreţe din punct de vedere al jocului, adevărate performanţe olimpice, dar care în afara acelui spaţiu virtual numit Azeroth + Outlands nu înseamnă nimic, ba dimpotrivă, 2 ani irosiţi şi probabil mulţi prieteni abandonaţi sau neglijaţi.

Oare de ce devin oamenii dependenţi de lucruri virtuale şi de “realizări” sau statuturi virtuale? Păi în primul rând lucrurile virtuale, pixelate, sunt la îndemână, iar riscul de a greşi este minim, sau daca el există poate fi neglijat prin faptul că mediul virtual îti permite să greşeşti şi să o iei de la capăt fără probleme. Apoi, responsabilitatea ta faţă de ce spui, scrii, comunici sau faci se opreşte adesea la suprafaţa monitorului, iar restul este preluat de un nick, avatar sau alt tip de entitate virtuală în spatele căruia omul se ascunde.

E mult mai simplu să înjuri nişte nickuri pe un forum sau blog, atât timp cât şi tu eşti doar un nick – anonimat care îţi conferă o siguranţă în plus, pe care probabil a-i pierde-o într-o ceartă “face 2 face”. Tupeul online este la îndemâna oricui, iar muşchii se arată prin abilitatea de a face flood, ban, sau kick. Cred că senzaţia asta de superioritate hrăneşte orgoliul latent al oricărui om, şi îl schimbă, deşi în viaţa reală râmâne un anonim retras şi neînţeles.

Mi se întâmplă să fiu fericit uneori, când după o zi lungă şi obositoare la lucru, în faţa calculatorului, plec acasă şi redescopăr lucruri care sunt mereu acolo, dar eu prea ocupat să le conştientizez mereu: un cer albastru neprelucrat în fotoşop, un copac înflorit, nişte păsări nepixelate, stropi de ploaie, mirosuri şi panorame care mi se desfăşoară cursiv şi nu în slideuri. Această lume există “acolo” şi mă bucur că încă sunt în stare ca să fiu sensibilizat de ea. Sunt momentele în care realizez cât de neesenţiale sunt toate celelate lucruri virtuale, care da, unele îşi au farmecul lor, dar care prin voia întâmplărilor ne îndepărtează de lucrurile care contează cu adevărat.

Blogul e o scrisoare deschisă către prieteni şi necunoscuţi, dar e de preferat să fi dependent de prieteni decât de “scrisoare”. 😉