Extraterestri sau “wishful thinking”?

Mă întreb câţi din cei care şi-au pus vreodată în mod serios problema dacă există sau nu contact cu extratereştrii a ajuns la concluzia sau la părerea că totul e o poveste născocită de ahtiaţii dupa SF şi că nu există viaţă inteligentă univers, în afară de noi? Eu nu cred să existe prea mulţi sceptici. Dar există şi ce se numeşte “wishful thinking” adică a gândi într-un mod idealist, fără a vedea şi contraargumentele. Totuşi oamenii nu sunt atât de proşti încât să fie prostiţi la nesfârşit cu poveşti ţesute cu aţă albă şi se pare că tot mai multe informaţii din surse foarte bune vin să susţină faptul că planeta noastră este demult vizitată de fiinţe extraterestre, lucru care ar explica multe relatări stranii din istoria omenirii, de la relatări biblice până la cronici din secolele 18-19.

Cum scriam şi altă dată, m-am gândit de multe ori la E.T. şi la omuleţii gri, decând eram copil şi mă uitam la Aventurierii Spaţiului. Sunt din aceia care vor să creadă, vorba viitorului film X-Files -“I want to believe”. Recent, venerabilul dr. Edgar Mitchell, un veteran al programului Apollo, ne dezvăluie ceea ce mulţi ne imaginam demult: Continue reading

Reacție la “lista infractorilor”

În primul rând nu este vorba de o reacție negativă la inițiativa mai multor blogheri (Orădeanul, De Ce, Visurât, ș.a.), ci mai degrabă punctul meu de vedere, mai nuanțat decât un simplu NU.

Am citit și auzit tot felul de discursuri pe bloguri și cred că România e plină de bloguri cu păreri și “inițiative”. Problema noastră cea mai mare, ca națiune, după Revoluție, este la nivelul mentalității. Nu suntem proactivi, nu știm să fim. Românul nu este înclinat spre eficiență și randament precum nemții, ci mai degrabă spre contemplare și cântarea a ceea ce contemplă. Cel mai grăitor exemplu este Miorița, cu ciobanul care își contemplă soarta sumbră.

Dar, este ușor să scrii, să zici să discuți și este cu totul altceva ca să și faci ceva. Noi în România ne rezumăm la a scrie și a ne indigna pe blogurile noastre, ne mulțumim prin a fi reacționari prin discurs, dar mai rar prin fapte.

Revenind la chestiune, înțeleg că “inițiativa” era ca să arătăm câtă piraterie este în România, și că toată lumea cu un calculator sau un iPod este defapt un “infractor” pentru că folosește soft sau material multimedia pentru care nu a plătit, iar de asta cartea de telefon este lista. Hmm… profund. OK, am înțeles că este o problemă cu pirateria, dar ce facem, doar tragem “un semnal de alarmă” și continuăm să furăm piratăm, pentru că toată lumea o face?

Ați observat cum în România, atunci când se adună o mulțime nemulțumită, se strigă invariabil “hoții“? La noi se strigă “hoții” foarte des, dar nimeni nu sare să îi prindă. Mă rog, acum nu propun ca toți “infractorii” din cartea de telefon să fie prinși și închiși, ci mă gândeam că am uitat ceva foarte important. Și anume puterea exemplului personal. Dacă toată lumea aruncă pe jos gunoi, eu nu o voi face și voi arunca gunoiul în mod “ostentativ” și demonstrativ la coșul de gunoi – “uite așa măi nesimțiților!”. La ce bun dacă mă indignez și scriu pe blog despre gunoi, dacă și eu arunc pe jos?

De asta ziceam că trebuie mai multă inițiativă. Dacă ești blogher sau jurnalist, fi tu primul care dai un exemplu, și scrie despre ce ai făcut, pentru că toți știm ce se întâmplă în România. Zilnic citesc posturi de genul: mă enervează cutare, mizerie acolo, indolență dincolo, nesimțire, etc… dar foarte puțini și vin cu o propunere sau măcar cu un discurs constructiv. Ne-am obișnuit să ne denigrăm orașele, semenii, țara sau obiceiurile, uitând că și noi suntem responsabili și că avem și noi procentul nostru de contribuție la ce ne supără. Și mai ales, nu facem mai nimic. Am un mare respect pentru cei care au inițiative la modul practic și întreprind acțiuni non-profit, voluntare, și care ajută la curățenia orașului, sau merg cu jalba pe la primărie pe problemele care ne supără pe mulți dintre noi – mizerie, indolență, lipsa de infrastructură, ș.a.m.d.

Legat de pirateria software – ca blogher, consider că dacă scrii despre fenomenul pirateriei, ar trebui să dai exemplu prin a arăta că ai cumpărat măcar un soft pe care îl folosești. Da, în România sunt venituri mici și asta este unul din motivele pentru care există piraterie, dar să nu uităm că există piraterie și pentru că “se poate” și că majoritatea fură “copiază” soft nu pentru că nu au bani, ci pentru că e la îndemână.

Comunicarea în ziua de azi

Sunt multe articolele nostalgice despre copilăria dinainte de Revoluţie şi nu vreau să mai scriu unul. Atunci lucrurile erau mult mai normale şi fireşti, iar contrastul puternic cu ce am trăit atunci şi ce am ajuns să vedem azi ne face să ne reamintim. De asta îmi e greu ca să nu remarc nişte lucruri stranii legate de felul în care chiar şi prietenii apropiaţi au ajuns să comunice.

Iată o scurtă listă cu felul deformat în care am ajuns să comunicăm:

  • SMS-urile folosite pentru a transmite ceva important, în loc de a suna şi a spune personal. De multe ori se apelează la SMS pentru mesaje de tip “Nu mai suntem împreună”, “PA”, sau altele gen “eşti un dobitoc” şamd
  • e-mail-urile. De câte ori nu aţi trimis mailuri colegului de birou aflat la 2 metri mai departe?
  • Comentariile sau mesajele lăsate pe blog sau pagini gen hi5, facebox, myspace, ca mod de a transmite că n-ai uitat de persoana respectivă. Nu-i mai uşor să suni?
  • Mesajele offline cu bancuri, anunţuri umanitare, închiderea Yahoo, sau întrebări gen “ce mai faci”, când un simplu telefon este mult mai eficient…
  • mesageria instant folosită pentru discuţia cu colegul de birou sau mai nou, cu prietenii de la masă cu laptop conectat la hotspot 🙂
  • felicitările online în locul urărilor telefonice (în condiţiile în care tarifele la telefon devin tot mai accesibile) sau a felicitărilor clasice trimise prin poştă

Am ajuns atât de comozi şi de cibernetizaţi, stare pe care o numesc onlainizare. Azi omul obişnuit cu Internetul suferă un fel de sevraj dacă află că staţia la care lucrează sau calculatorul de acasă e deconectat temporar de la Internet. Dar în mod ciudat, se simte paralizat, închis, izolat.

Lumea nu mai încearcă să îşi caute un partener în societate, ci online, pe saituri de matrimoniale, pentru că este mult mai facil şi e mai uşor ca să îşi ascundă complexele după o poză furată de pe net sau o identitate falsă. Nu devenim mai meschini şi mai impersonali pe zi ce trece? Cineva mi-a zis – “de ce să ne vedem în oraş când putem vorbi pe mess?” No further comment…

Romgleza strikes back

Îmi pare bine că lumea găsește articole vechi de ale mele, dar îmi place mai ales când se reacționează la ele. Demult scriam despre trendul deja înrădăcinat la noi de a amesteca româna cu expresii americănești decupate din filme și cultura de tip McDonalds importată de noi.

Iată reacție:

Scuze moi mai pe limbajul tau dar esti bou, primu lucru nu vad care e problema sa iti placa o alta limba inafara de romana, limba engleza parerea ma suna mult mai bine decat romana.
Deobicei foloseste o fraza in engleza pt. ca tia placut mult nu pentru ca sa fii COOL, dar normal ca sunt unii care vad raul si in faptu ca din ce in ce mai multi cunosc limba engleza si o folosesc.

Eu socotesc că înainte să încerci să combini două limbi, ar trebui să stăpânești măcar una din ele bine, atât scris cât și vorbit, dar cât timp nu ești în stare să vorbești și să scrii bine în nici una, nu poți fi penbil decât de două ori, odată în română și odată în engleză.

Sincer, fiecare să vorbească cum vrea, pentru că oamenii când vorbesc sunt mai ușor de deslușit, și e mai simplu să nu te complici cu cei care nu îți plac. Numai că mie personal nu îmi place când cineva vorbește ca și cum nu și-ar găsi cuvintele în românește, și aici nu mă refer la neologisme ci atunci când cineva vorbește când pe engleză (adesea prost) când pe românește, if you know what I mean. Imediat îmi amintesc de un bun prieten de al meu șvab care după 16 ani petrecuți în Germania, și vorbind numai nemțește, a mai uitat din expresiile uzuale românești și vorbea românește cu cuvinte nemțești, pentru că tată-meu știa nemțește și îl ajuta cu expresiile. Deci dacă vorbești amestecat nu ești deloc ”cool” ci mai degrabă ca unul din străinătate plecat, acasă neajuns. Românii au fost tot timpul cosmopoliți și în vânt dupa ce-i afară, încercând să imite penibil occidentul modernist cu cultura sa ieftină care nu are nimic strălucit, afară de faptul că la ei e curat și se trăiește de 10 ori mai bine decât în România.

De ce se plâng femeile

De foarte multe ori m-am întrebat de ce se plâng femeile, şi nu odată am căzut în capcana de a încerca să le ajut într-un fel cu o vorbă bună sau un sfat. Regulă – femeile nu vor ca alţii să le dea sfaturi sau soluţii când se plâng, ci vor doar să fie ascultate, pentru că lor le place să se vaite. Pentru a fi un bun ascultător trebuie să fi cât mai zgârcit în a oferi soluţii şi sfaturi, pentru că deh, femeile au şi ele minte (în ciuda miturilor urbane) şi pot găsi soluţii şi singure. Defapt ăsta e modul lor de a se încuraja – uite în ce hal sunt – iar dacă vi cu o soluţie, se indignează ca şi cum le-ai vedea într-un aşa hal încât nici să se descurce singură nu ar mai fi în stare.

Femeilor le place să se descurce singure (duh) dar le place să trăiască tumultos, să se simtă solicitate şi performante, ca apoi când au obosit să se vaite prietenelor. Le place stilul lor de viaţă, pentru că altfel l-ar schimba. Se plâng de jobul lor solicitant, inuman şi bine plătit, dar defapt le place jobul ăla pentru că le pune într-o lumină bună în oglinda personală. Le plac bărbaţii care le “chinuie”, ei fiind o nouă problemă de rezolvat pentru ele. De multe ori am ascultat pe câte o prietenă care se plângea de iubitul ei că e aşa şi pe dincolo, şi părea nefericită, dar când deschideam gura şi ziceam ceva, sărea în defensivă – dar e iubi meu şi îs fericită cu el (după care se smiorcăia din nou). Cu alte cuvinte, e problema mea şi am să o rezolv, nu trebuie tu să te bagi! 🙂